Colectiv la 5 ani...

Colectiv. 5 ani. Plec, frățește, genunchiul la pământ. Și nădăjduiesc că Dumnezeu nu va mai îngădui niciunei familii ori comunități să se spargă în cioburile morții așa. Și apoi ale urii fără sens. Mă întreb când vom da ochii cu ei, cu cei care s-au stins în lunile din urmă...

Ne plângem de carantine și Covid. Cultivăm uri indecente. Suntem neatenți unii la alții. Și am devenit mai avizi ca oricând de bârfă. Speram, efectiv speram, ca momentul-rană de la Colectiv să ne facă să vedem altfel viețile noastre. Ori măcar să învățăm să respectăm suferința celuilalt. Drama. Tragedia din viețile oamenilor de lângă noi. Unii numără morții. Eu aș îndrăzni să număr clipele de durere ale supraviețuitorilor, ale părinților copiilor acelora. Clipele lor de umilire. De nedreptate socială și cuvintele grele înghițite pe nedrept. Cum de ne apucă deșteptăciunea numai în astfel de situații limită? Când unii mor. Anonimizați de Facebook, dăm drumul la vorbe fără să gândim. Eu încă port adânc, în structura glicemică a vieții mele, tensiunea de atunci a nemerniciei care a izvorât așa, dintr-o dată. Nu regret cuvintele grele rostite împotriva Bisericii. Ne-au obligat să fim mai Biserică. Numai cine nu vrea nu vede că s-au schimbat atitudini și oamenii și-au recondiționat parte din gândirea comunitară din Biserică. Mă dor  și acum cei care nu au fost atenți să nu rănească fiind mai acizi în moralismul lor decât arsura însăși. Nu știu dacă rana de cuvinte se poate vindeca. Nu știu dacă nu cumva cuvintele aruncate cu ură și vicleană manipulare nu ar trebui încadrate la terorism. Nu văd diferența între uciderea cu toporul și uciderea din culpă cu mizeria fără logică a unor afirmații. Am redescoperit răutatea aceasta negândită în perioada aceasta de pandemie. Pivoții rezistenței omeniei noastre scârțâie rău. Fanatismul – de orice nuanță ar fi el – reprezintă partea frustrării în sens și exprimare umană și e nevoie de noi toți să ne vindecăm. Orice grabă în răspuns dăunează grav sănătății sociale. Dar nu putem fi toți sfinți, nu? Dar oameni, oameni am putea fi?

Colectiv. 5 ani. La Proscomidiarul Catedralei ținem mereu pomelnicul oamenilor stinși atunci. Fără a ține cont de religie ori confesiune. Pentru că rugăciunea în fața unei astfel de drame este singurul mod de a ne susține unitatea umană. În timp, am cunoscut câțiva – puțini – dintre supraviețuitori. Am cunoscut oameni care au ajutat enorm atunci. Doar păgânii au nevoie de legi pentru a face binele. Pentru oamenii ancorați în viața dăruită celuilalt e nevoie doar să rămână oameni. Am cunoscut rude, părinți și prieteni ai celor plecați în seara aceea, una dintre cele mai lungi nopți din istoria noastră modernă, tensionată asemeni unei nopți de decembrie 1989, ori nopțile acestea ce le parcurgem cu greu. În care așteptăm să vedem când ne vine rândul. Încercând să intuim cum ne vom comporta. Fără să știm până nu ne cuprinde neputința, frica, groaza. Personal, nu-mi trece noaptea Colectiv. Cred că, asemeni lui 1989 și momentelor de acum, e rodul unor sisteme prea pline de ele ca să mai vadă ori să înțeleagă oamenii și expunerea lor la moarte prin negrija sistemică, prin corupția generalizată ascunsă după cuvinte frumoase.

Colectiv. 5 ani. Plec, frățește, genunchiul la pământ. Și nădăjduiesc că Dumnezeu nu va mai îngădui niciunei familii ori comunități să se spargă în cioburile morții așa. Și apoi ale urii fără sens. Mă întreb când vom da ochii cu ei, cu cei care s-au stins în lunile din urmă...

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie