Adevărata rugăciune îşi are condiţiile ei: trebuie adusă în faţa lui Dumnezeu cu mintea şi cu inima curate cu o înflăcărată stăruinţă, cu o puternică luare-aminte, cu o evlavie plină de cutremur şi cu cea mai adâncă sme­renie. Dar dacă cineva nu e împăcat în conştiinţa lui cu­rată şi vede că e departe de condiţiile adevăratei rugă­ciuni, înfăţişată mai sus, că îşi face rugăciunea mai mult de nevoie, mai mult în silă decât de bună voie ? Cum va fi sufletul atras din plăcere, din dragoste, spre rugăciu­ne ? Însăşi Sfânta Scriptură mărturiseşte că omul nu este în stare să se împotrivească şi să-şi cureţe cu desă­vârşire mintea de gânduri necuvioase, că „omul este înclinat spre gânduri rele încă din tinereţile lui“ şi nu­mai Dumnezeu ne dă altă inimă şi un duh nou. Iar „ca să voiţi şi ca să săvârşiţi“ (Filip. 2, 13), tot de la Dumnezeu este. Însuşi Apostolul Pavel a spus: „duhul meu (adică glasul) se roagă, dar mintea mea este neroditoare“ (I Cor. 14, 14). „Căci noi nu ştim să ne rugăm cum tre­buie” (Rom. 8, 26), întăreşte tot el. Din toate acestea reiese că în rugăciune noi nu putem scoate la iveală însuşirile ei, adică miezul ei!

(Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus, Editura Sophia, București, p. 178)