Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să știe de Dumnezeu – și, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conștiinței bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor și azvârlindu-le pe toate în fața lor, încât și somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit și mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viață întreagă nu face altceva decât să stingă glasul conștiinței. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieși din viața aceasta, fără să știi și tu că ți-ai omorât sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la îndemână pretutindeni, și nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Așa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrând-nevrând, ceea ce trebuia, prin credință, să vadă totdeauna.

Conștiința, prin natura ei, nu aprobă niciodată viciul și păcatul, prin natura ei e de a nu se lăsa învinsă, chiar dacă frâna ei nu e luată în seamă și firea decăzută săvârșește păcatul peste opreliștea ei. De aici vin mustrările de conștiință – „pârâșul tău, cu care trebuie să te împaci pe drum”, care „nu tace” până ce omul nu-și revizuiește înfrângerile sale și nu se întoarce de la păcat, ca să poată primi iertarea lui Dumnezeu. În cazul când înfrângerile morale se țin lanț prin desimea sau gravitatea lor, urmează sancțiuni ale conștiinței, mai grele decât mustrarea: dezechilibrul minții – mai ușor sau mai profund, din care se mai poate reveni – și celelate forme mai grave, schizofrenia, paranoia, nebunia acută și, în final, sinuciderea.

Toate acestea sunt urmarea în organic a capitulării conștiinței, ca organ spiritual al omului, și, ca urmare, cufundarea lui în întuneric și în muncă. Aceasta-i perspectiva lugubră a vieții în păcat.

Când ai conștiința curată să nu te temi niciodată de nimic.

(Părintele Arsenie Boca - Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 67-68)