Prima aşezare monahală datează, după tradiţie, din secolul IX. În secolul XIII a fost reînnoită de Andronic II Paleologul. În secolul XVI a ars şi a rămas pustie până în secolul XVIII, când este refăcută cu ajutor de la ţarii ruşi, de la sârbi şi români. Biserica a fost construită din nou în anul 1867, sub egumenul Simeon, şi este ne­pictată.

Cel care dă mănăstirii primele ajutoare băneşti este binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare. El trimite anual la Constamonitu câte 5.500 aspri de argint, începând din anul 1493, pentru întreţinere şi reparaţii. Neagoe Basarab îi achită datoriile către sultan (1517), iar Petru Rareş îi acordă în fiecare an tradiţionalul ajutor de câte 6.000 aspri (1542). În unele acte de danie se aminteşte că Neagoe Basarab, Mihnea Turcitul şi domnii fanarioţi trimiteau ajutoare în bani pentru repa­raţia bisericii, a chiliilor şi a zidurilor de incintă.

Poziţia mănăstirii este splendidă. Fiind cea mai retrasă din calea vizitatorilor, se bucură de multă pace interioară. Adevărată patrie a liniştii şi a rugăciunii, unde oamenii vorbesc neîncetat cu Dumnezeu.

(Protosinghelul Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Locurile Sfinte, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1992, p. 449)