La spovedanie trebuie să avem grijă să fim înţeleşi. Adică să nu spunem lucrurile în aşa fel încât să nu le înţeleagă preotul care ascultă spovedania. În cazul când chestiunile nu sunt destul de lămurite, preotul poate să întrebe şi de amănunte, de exemplu, despre frecvenţa păcatului respectiv, când l-a făcut ultima dată, ce consecinţe are pentru cel care se spovedeşte faptul de a fi făcut cutare sau cutare păcat.

Credincioşii care se spovedesc des, însă, şi care duc o viaţă îngrijită, în general nu prea au ce spune la spovedanie. Eu mă bucur totdeauna când n-au oamenii de spus la spovedanie şi nu scormonesc în gândurile lor, în simţirile lor doar aşa ca să aibă omul ceva de spus. Şi îmi dau seama că unii dintre cei care se spovedesc caută ceva de spus, dar nu au realmente ceva de spus. Vin totuşi ca să primească iertarea păcatelor şi eventual ca să primească îndrumare. Mai vin unii aşa, şi din dorinţa de a vorbi cu duhovnicul. Chiar mie mi s-a întâmplat de foarte multe ori, că au venit oameni care s-au spovedit de curând în altă parte şi au ajuns şi la mine. Şi când i-am întrebat de ce au venit la mine la spovedit, au spus că „am vrut părinte să fiu mai aproape de dumneavoastră, să-mi spuneţi şi dumneavoastră un cuvânt de învăţătură, am venit, e-adevărat că n-am ceva de spus, dar am ţinut să mă spovedesc şi la dumneavoastră”.

(Părintele Teofil Părăian, Întâmpinări, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 68-69)