Credința nebunilor | Scurt pelerinaj lăuntric în Apostolul Duminicii a 19-a după Rusalii
Inima care îmbrățișează Crucea va fi străpunsă de învierea lui Hristos. Doar prin această rană izvoarele Împărăției lui Dumnezeu pot împrospăta dinamica verticală a creștinismului nostru, zilnic aplatizat de presiunea spirituală a lumii.
Motto: „Pavele, ești nebun! Învățătura ta cea multă te duce la nebunie.” (Fapte 26, 24)
Sunt două momente în Apostolul acestei duminici care aparțin de drept biografiei spirituale a oricărui creștin ce își asumă ethosul apostolic: ieșirea nocturnă din lumea potrivnică lui Dumnezeu (reprezentată de „ieșirea de urgență” din cetatea Damascului) și răpirea compensatorie, înnoitoare și viu catehetică, în al treilea cer.
Cele două momente alcătuiesc respirația vieții creștine și totodată metoda de extracție a Sării veșniciei cu tehnologia Crucii, singura ce poate aduce viața Împărăției nevăzute în viața noastră, făcând-o dreptmăritoare. Toate acestea sunt și azi foarte vizibile în monahism, mod de viețuire ivit din dorința de a salva caracterul eshatologic al credinței primilor creștini, ce începea să se piardă după încetare persecuțiilor și oficializarea creștinismului ca religie de stat.
Nebunia slăbiciunii de bunăvoie a omului pentru Hristos e singura care deschide izvoarele harului, ale puterii care ne răpește lăuntric către Împărăția lui Dumnezeu.
De aceea se laudă Apostolul Pavel cu neputințele sale: ele sunt lâna pe care coboară, din cerul invizibil al inimii, roua Împărăției; și-n ele zace trupul mort al leului ucis de Cruce (ca altădată de mâinile lui Samson) din care picură mierea iubirii divine. Iată doar două din imaginile profetice vechi-testamentare ale acestei taine.
Iar această pescuire tainică și minunată, e viața creștinului apostolic. Orice astfel de creștin e un pescar nebun, care toată noaptea acestei vieți, se străduiește să tragă dimineața Împărăției Cerurilor în lume și lumea în lumina Împărăției Cerești...
Aceasta e respirația rugăciunii și a smereniei sale. A tăcerii care lasă să se audă prezența Împărăției. Și a cuvântului prin care îi împarte pacea...
Această cale este nebunie pentru înțelepciunea lumească. Și-i cunoscută doar creștinilor pentru care Domnul Iisus Hristos e mai prețios decât viața lor, dovedind astfel fără echivoc, că ei chiar cred Evangheliei, chiar cred că El este adevărata viață a omului.
Numai credința ce îmbrățișează slăbiciunea pentru har, care renunță la puterea ce mișcă lumea pentru puterea care o poate mântui, este, în duh, apostolică.
Inima care îmbrățișează Crucea va fi străpunsă de învierea lui Hristos. Doar prin această rană izvoarele Împărăției lui Dumnezeu pot împrospăta dinamica verticală a creștinismului nostru, zilnic aplatizat de presiunea spirituală a lumii.
Nebunia Apostolului Pavel nu vine din prea multa lui învățătură dobândită la picioarele lui Gamaliel, cum presupune Festus, ci din cuvintele celui de-al treilea cer. Energia acestor cuvinte de nerostit este cea care dă tensiune eshatologică, nepământească, tuturor cuvintelor Apostolului. Tensiune care ne pare tot mai insuportabilă și de trăznetul căreia ne păzim, ferindu-ne de citirea Scripturilor.
Povestește părintele Calciu că aflat în vizită cu mai mulți preoți la Mitropolitul Nicolae Mladin, ierarhul le-a spus: „În regimul comunist poți să te dezvolți pe verticală, să te înalți cât vrei. Numai dacă încerci să te extinzi, intervin și te taie...”.
Astăzi, în democrație, comenta mai departe părintele Calciu, e invers: poți să te extinzi, ba chiar ești încurajat să te implici cât mai deplin în societatea ce înăbușă tot mai eficient modul creștin de viață; dar să nu sporești vertical, să nu te înalți spre Dumnezeu fugind prin fereastra din adâncul inimii, făcând vizibilă oamenilor Împărăția Cerurilor și calea către ea...
Oricum de o asemenea performanță nu e capabilă decât credința celor nebuni ca Apostolul Pavel, cea care răstignește lumea pentru creștini și creștinii, pentru lume.
Credința îngenunchiată imperativelor terestre, nu poate decât să ascundă Cerul, îngăduindu-l mai mult ca decor, decât ca țintă. Ca apoi, desigur, să-l uite de tot...
Lăsând deschisă astfel calea idiotizării spirituale de tip Friedrich Neumann, părintele socialismului creștin, care străbătând deplorabilele drumuri palestiniene spunea: „Cum se face că Iisus, care pășea în călătoriile lui pe asemenea drumuri, n-a făcut nimic pentru a le îmbunătăți?”.
File de istorie: Procesiuni cu Moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Mitropolia Moldovei și Bucovinei | © doxologia.ro