Cum să nu cedăm în lupta cu ispitele trupești
Şi fiindcă scopul acestei patimi este plăcerea şi numai ea, iar la monahi şi la cei necăsătoriţi ea nu slujeşte nici unei legi necesare, atunci pe bună dreptate se pedepseşte cu potrivita durere şi suferinţă.
Primul semn clar al necontenitului război şi al ispitirilor s-a arătat după vedenia mobilizării în prima linie şi după adormirea în Domnul a stareţului Efrem la Sfântul Vasile. După punerea în lucrare a programului de nevoinţă şi de liniştire, au început să-l războiască patimile trupului, primele patimi care se ivesc, după cum spun Părinţii.
Ca instinct firesc, legea reproducerii nu încetează să se manifeste, mai ales la maturitate şi îndeosebi atunci când este întărâtată de pricini. Iar înfierbântarea pe care o produce în trup această lege este mult mai mare atunci când temperamentul este mai aprins. De multe ori şi condiţiile climatice şi hrana, în cea mai mare parte, se fac pricini care contribuie la întărâtarea acestei dorinţe. Când pricinile şi mişcările acestei legi se află numai în planurile ei fireşti, atunci raţiunea ţine în frâu cu uşurinţă voinţa şi predomină legea morală. Însă când intervine înrâurirea cea afară de fire şi tirania puterilor satanice, atunci războiul ia alte dimensiuni şi aici începe o luptă aspră şi inegală.
Precum am spus mai sus, Stareţul Iosif a avut parte de o educaţie aspră. Niciun compromis sau greşeală morală nu l-au smerit în această privinţă a războiului trupesc. Nu cunoştea absolut nimic despre păcatele trupeşti. Era feciorelnic în adevăratul sens al cuvântului, din cele ce ne-au mărturisit rudele sale apropiate, precum şi din cele ce am auzit de la el însuşi. Într-o minte curată de astfel de prejudecăţi, într-un loc cu totul lipsit de persoanele şi de lucrurile care stârnesc acest război, într-un mediu aspru, cu o înfrânare aproape de necrezut şi cu o nevoinţă continuă, într-un trup complet uscat şi osificat de înfrânare şi de lipsa lucrurilor celor mai necesare traiului, apariţia cu violenţă a poftei trupeşti se întâlneşte numai în textele Patericului. Război trupesc! Războiul desfrânării! Despre el se aminteşte în primele pagini ale învăţăturii despre lucrarea practică şi este un subiect care îi preocupă de obicei pe tinerii începători. Stareţul Iosif înfrunta vitejeşte acest război cu fierbinţeala râvnei, prin avântul său atletic, cu simţirea ajutorului dumnezeiesc şi cu ajutorul sfinţeniei locului, cu care, prin excelenţă, sfinţitul Athos îi înconjoară pe nevoitorii săi.
Când sila războiului ajungea la culme, atunci adăuga şi alte metode practice: privegherea prelungită, mai multă sete, starea îndelungată în picioare şi, mai ales, „bătaia binefăcătoare”, aşa cum numea pururea-pomenitul bătaia cu băţul. Şi fiindcă scopul acestei patimi este plăcerea şi numai ea, iar la monahi şi la cei necăsătoriţi ea nu slujeşte nici unei legi necesare, atunci pe bună dreptate se pedepseşte cu potrivita durere şi suferinţă. „Cui pe cui se scoate”, spune un proverb popular.
Dorinţa pentru a lupta în prima linie, turbarea nestăpânită a diavolilor şi pregătirea răsplătirilor de la Dătătorul de plată au fost cele care au influenţat intensitatea nevoinţei şi durata acestui război.
„Aveam cunoştinţa deplină a războiului, ne spunea Stareţul, şi mă nevoiam cu asprime. Când ajungeam la culmea istovirii, Harul mă întărea şi începeam iarăşi. Dar cu scurgerea vremii, războiul devenea mai aspru şi aproape continuu”.
A scos salteaua, dacă se poate spune că a avut ceva ca aşternut în prima jumătate a vieţii sale, şi şi-a făcut un scaun de lemn, ca un fotoliu, ca să-şi poată rezema mâinile. În acesta a stat şi a dormit timp de opt ani, atâta cât a durat şi războiul, fără să se întindă deloc pe coaste.
„Fiindcă războiul nu ceda, nu am cedat nici eu în lupta mea; şi mai ales în priveghere şi bătaie.
Plângeam, suspinam, o rugam pe Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, care de multe ori mă mângâiase, dar nicio uşurare nu simţeam. Uneori, războiul înceta pentru puţin timp atât cât să pot răsufla, dar apoi începea iarăşi cu mai multă tărie. Trupul meu începuse să slăbească şi astfel curajul meu să se clatine. Văzând că puterea armelor mele se împuţina, am găsit odihnă în rugăciune, care mi-a fost lucrarea cea mai mângâietoare”.
(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul: nevoințe, experiențe, învățături, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2009, pp. 54-56)
Cum poate omul să biruiască o ispită diavolească?
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro