Mai întâi de toate, fiecare spovedanie, mai presus de orice, trebuie să fie personală, doar a mea, în niciun caz comună, pentru că ceea ce este în joc este destinul meu propriu. Iată de ce, oricât de imperfectă ar fi propria mea judecată despre mine însumi, prin aceasta trebuie să încep. Este necesar să încep prin a mă întreba: de ce mi-e rușine în viața mea? Ce aș vrea să ascund de la fața Domnului și ce aș vrea să sustrag propriei mele judecăți, de ce mi-e teamă?

Această problemă nu este întotdeauna ușor de rezolvat pentru că ne-am obișnuit atât de mult să ne sustragem propriei noastre judecăți (una dreaptă și echitabilă) încât, dacă am privi înlăuntrul ființei noastre, cu nădejdea și intenția de a descoperi adevărul despre noi înșine, acest lucru ar fi destul de dificil. Însă cu asta trebuie să începem. Iar dacă la spovedanie nu spun nimic despre altcineva, abia atunci aceasta va fi o spovedanie sinceră, a mea proprie.

Dar sunt încă și multe alte lucruri pe care este bine să le avem în vedere. Este suficient să aruncăm o privire în jurul nostru și să ne aducem aminte ce gândesc oamenii despre noi, cum reacționează în prezența noastră, ce se întâmplă când suntem cu ei și astfel vom găsi un nou câmp, o nouă bază de date pentru a ne judeca. Știm că nu aducem totdeauna bucurie și pace, adevăr și bine în viața și destinul celorlalți oameni. Este de ajuns să aruncăm o privire asupra prietenilor noștri, asupra apropiaților noștri, asupra celor pe care îi întâlnim mai mult sau mai puțin, și vom vedea foarte clar cum este viața noastră, câți oameni am rănit, câți oameni am ignorat, câți oameni am ofensat și dus în ispite, într-o manieră sau alta.

Și iată că trebuie să ne înfățișăm înaintea unei noi judecăți, căci Domnul ne avertizează că ceea ce am făcut celor mai mici dintre ei, adică unora dintre aceste persoane, i-am făcut chiar Lui Însuși.

Să ne amintim, apoi, cum ne judecă oamenii: adesea judecata lor este acerbă și justă, iar noi preferăm să ignorăm ceea ce ei gândesc despre noi, pentru că este adevărat și pentru că judecata lor ne condamnă. Dar uneori se întâmplă un alt lucru: oamenii ne urăsc sau ne iubesc pe nedrept. Ne urăsc pe nedrept pentru că acționăm conform adevărului dumnezeiesc și pentru faptul că acest adevăr nu-și află loc înlăuntrul inimilor lor. Cât despre dragostea lor, și ea este pe nedrept uneori, pentru că ne iubesc pentru ușurătatea cu care acceptăm nedreptatea în viața noastră: ei nu ne iubesc pentru virtuțile noastre, ci pentru felul nostru de a trăda adevărul dumnezeiesc.

Astfel, este necesar să ne judecăm iarăși și trebuie să conștientizăm faptul că uneori trebuie să ne pocăim pentru faptul că oamenii sunt amabili cu noi, pentru faptul că ne aduc fel de fel de laude. Hristos ne-a avertizat: „vai vouă atunci când oamenii vă vor vorbi de bine”!

În sfârșit, putem să ne îndreptăm privirea spre judecata evanghelică și să ne întrebăm cum ne-ar judeca Mântuitorul dacă ar vedea un pic viața noastră, căci de altfel, El o vede foarte bine!

Să ne punem toate aceste întrebări și vom observa că spovedania noastră va deveni serioasă și bine pregătită și nu vom mai fi obligați să aducem la spovedanie tot acest vid, toate aceste copilării, căci nu mai suntem copii de mulă vreme, așa cum auzim adesea la spovedanie.

Și mai ales, nu-i spovediți pe alții: ați venit să vă mărturisiți propriile păcate și nu pe ale altora. Circumstanțele în care ați păcătuit nu au sens decât dacă ele evidențiază propriul vostru păcat și propria voastră responsabilitate, în timp ce povestirea a ceea ce s-a întâmplat, de ce și cum, nu are nicio legătură cu spovedania; asta nu face decât să vă slăbească conștiința și vina și, mai ales, duhul de pocăință.

(Cuvântare a Mitropolitului Antonie de Suroj publicată în revista Viața creștină, Klin, Rusia, 1999)