Apoftegme ale Sfântului Paisie Aghioritul

Când spui rugăciunea, nu te gândești la nimic, nu primești niciun gând, nici rău, nici bun, nici să te smerești cu gânduri chipurile bune sau mintea ta să umble chipurile la tot felul de întâmplări de suflet folositoare. Numai să te rogi și să simți cuvintele rugăciunii.

Mândria ascunsă cu greu se poate înțelege. Vede totuși cineva că înlăuntrul său nu are odihnă lăuntrică. Când cineva este bolnav la minte și se mândrește, Dumnezeu îi dăruiește mângâiere și bucurie, în timp ce acela care are mândrie ascunsă nu simte odihnă lăuntrică și mângâiere. Trebuie ca după diagnosticul duhovnicesc să nu primească laude și să lepede orice idee pe care și-o face despre sine Dacă primești o laudă pentru o virtute pe are o ai este pe jumătate păcat. Iar dacă nici nu ai virtutea aceea este pe de-a-ntregul păcat. Omul nu are nimic bun care să fie al lui, toate sunt ale lui Dumnezeu. Cineva poate să-și odihnească gândul lui, dar conștiința nu poate să și-o odihnească, bineînțeles dacă nu o are împietrită cu totul.

Toate nevoințele să se însoțească într-o lucrare lăuntrică-duhovnicească și să se facă pentru dragostea lui Hristos.

Nici când are dreptate nu se face ca monahul să se îndreptățească, fiindcă, odată cu îndreptățirea, sufletul omului devine refugiu al demonilor.

Sfântul Munte va înflori. Va scoate asceți care vor ajunge la înalte stări duhovnicești. Vor ieși călugări buni, chinoviile se vor umple. Materialul care există acum este foarte bun. Și generația următoare care va veni va fi material bun. Mai târziu totuși vor veni alții care se vor fi săturat de lume și, fiindcă au încercat toate, nu-și vor găsi nicăieri liniștea, apoi vor veni la mănăstire. Dar și aceștia vor putea să înainteze dacă vor vrea. (A fost spus acest cuvânt în 1978)

Înfrânarea în cele trupești îl face puternic pe om în fire și dacă duce și o viață duhovnicească devine puternic și duhovnicește.

Privegherea pe care o facem noi monahii este o masă cu mâncăruri duhovnicești.

Noi să zicem rugăciunea și să-l lăsăm pe câine să latre (adică pe diavol să ne aducă gânduri). Ne va lăsa în pace în final pentru că va spune: „Doar n-o să-l fac pe acesta și sfânt”.

(Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011)