Smerenia este temelia şi esenţa creştinismului.

Maica Domnului îi iubeşte pe cei smeriţi.

„Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip... S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume...” (Filipeni 2, 5-9).

Este mântuitor pentru noi să ştim, iubiţilor întru Hristos fii, de ce Sfânta Biserică, în zilele praznicilor Născătoarei de Dumnezeu, ne atrage atenţia în timpul liturghiei asupra acestor cuvinte apostoleşti, în care se vorbeşte despre preaînălţarea de către Dumnezeu Tatăl a Fiului Său dumnezeiesc, pentru nespusa Lui smerenie.

De aceea şi pe Preacurata Maică a Lui Dumnezeu Domnul a preaînălţat-o şi i-a dăruit nume, adică o aşa de mare slavă, pe care n-a dăruit-o nimănui dintre fiinţele gânditoare create de El.

Nu în zadar Biserica Ortodoxă o fericeşte ca „mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”. Dar această slavă Maica Domnului a primit-o pentru...marea Sa smerenie... .

Acest adevăr este mărturisit de Ea prin cuvintele pe care Preacurata Maică a Domnului le-a spus dreptei Elisabeta: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale...” (Luca 1, 48).

Ne întrebăm, iubiţilor, ce concluzie mântuitoare trebuie să tragem de aici?

Noi la fel suntem chemaţi la o mare slavă cerească a împărăţiei lui Hristos, la veşnica fericire a Raiului: „Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia...ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o...mai înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17, 24),  a spus Domnul în rugăciunea Lui arhierească.

Dar calea spre această preaînălţare a noastră către viitoarea noastră slavă cerească este aceeaşi pe care a mers Domnul la cer, a mers Mama Lui şi toti sfinţii. Această cale este îngustă, dureroasă şi spinoasă, calea smereniei lui Hristos.

De aceea, dacă vrem să urmăm menirii noastre dumnezeieşti, atunci trebuie să împlinim cuvintele apostolului Pavel, care a spus: „Lăsaţi-vă duşi spre cele smerite” (Romani 12, 16), adica noi trebuie să-i imităm pe cei smeriţi, trebuie să avem această smerenie. În ea constă temelia şi toată esenţa creştinismului, după învăţătura Sfântului Macarie Egipteanul.

Ea este renaşterea noastră, înnoirea şi mântuirea. Numai pentru ea Domnul ne dăruieşte Harul Său Mântuitor, căci a fost voia Lui să vestească prin Descoperirea Sa: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6; comp. I Petru 5, 5; Pilde 3, 34).

De altfel, avem nevoie de smerenie nu doar pentru slava noastră viitoare. Avem nevoie de ea si în viata vremelnică, pentru a scăpa de toate necazurile noastre.

De aici se înţelege pentru ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii mărturisesc că Domnul ne trimite toate necazurile, să ne smerească şi prin smerenie să ne unească cu Sine, fiindcă mândria ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne lipseşte nu numai de fericirea viitoare, ci şi de cea vremelnică.

Iată spre ce trebuie să ne concentrăm toată atenţia şi aşa cum Preacurata Maică a Domnului este prima noastră Apărătoare şi Izbăvitoare de toate nevoile, este evident că toate rugăciunile adresate Ei, pentru a scăpa de toate nevoile... . Amin.

(ţinut în biserica rusă „Sfântul Nicolae” din Sofia, la 22 octombrie/4 noiembrie 1945)