Ascultarea în lume și în mănăstire

Ascultarea este singura diferenţă esenţială dintre viaţa călugărească şi viaţa în lume.

Iubirea creştină, prin care ne unim cu lumea în­treagă, fără a ne cunoaşte chiar, vine din ascultare. De altfel, toate virtuţile creştine nu le putem înțelege decât prin căutarea către aceste două porunci ale Domnului: să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, ca pe tine însuţi (Matei 22, 39).

Ascultarea, despre care Părintele nostru Sofronie spune că este singura diferenţă esenţială dintre viaţa călugărească şi viaţa în lume, nu este numai o disciplină necesară şi ea, ci este o stare a inimii, în care omul iubirii pune în primul rând pe duhovnicul lui, pe stareţul lui, prin care primeşte viaţa călugărească pe care a dorit-o atât de mult. Deci, iubindu-l pe acela şi încredinţându-se lui cu plăcere, face aşa cum îi zice, se lasă în voia lui, cu conştiinţa că el, ca ucenic, nu cunoaşte nimic. Ne golim şi ce pune duhovnicul în noi, ce pune stareţul, ce învăţăm în mănăstire, acesta este începutul vieţii. Într-un fel, ne-am născut atunci când am venit la mănăstire. Ne-am născut pentru o viaţă nouă. Ascultarea, deci, este mai mult decât orice, o stare a inimii, un început al dragostei, în care te dăruieşti, te încredinţezi.

De ce, mai ales în mănăstiri, ascultarea este carac­teristica esenţială a vieţii călugăreşti? Pentru că în lumea în care suntem este greu să faci ascultare la toţi. Amintiţi-vă că în slujba tunderii călugărilor i se cere celui care tocmai este făcut monah ascultare către stareţ, către duhovnic, dar şi către toată comunitatea. Ascultarea nu este deci o disciplină, că aşa trebuie să meargă lucrurile. Mult mai importantă este starea inimii. Or, această stare a inimii nu o poţi avea uşor în lume, unde tot mereu trebuie să te aperi. Poate mai puţin la sat. Dar într-o lume ca cea din oraşe, mai ales cea din oraşele mari, omul este gata să te omoare, să treacă peste cadavrul tău, numai să-şi atingă scopurile sau mai ştiu eu ce. Acolo cum să te deschizi omului? Te poţi deschide numai lăuntric, dar nu poți să te arăţi. Nu poți să te smereşti înaintea lui.

În călugărie, vă spun ce descopăr eu. Cred că toţi cei care veniţi la călugărie, veniţi cu gândul la pocăinţă şi de aceea puteţi avea încredere în fratele vostru. Chiar dacă fratele păcătuieşte (căci toţi suntem păcătoşi), chiar dacă fratele are clipe când te urăşte, tre­buie să fii îngăduitor; ura în călugărie trebuie să aibă o limită. Fiindcă toţi vor veni la Sfânta Împărtăşanie, toţi au frica lui Dumnezeu, toţi se vor opri undeva. N-or să meargă până la a te omorî trupeşte, nici chiar sufleteşte. Deci, vei suferi, cum se spune în rânduiala tunderii în călugărie, persecuţie, goliciune, foame, vei încerca şi alte necazuri prin care se arată viaţa în Hristos. Toate astea le suferă toţi şi în mănăstire şi în afară de mănăstire, dar în mănăstire, ascultarea, când o dobîndim, le dă un sens. Atunci poți spune: „Bine, hai să pierd eu acum, ca să-i fac hatârul. Pierd eu, câştigă el. Până la urmă, dacă cineva câştigă, tot frăţia câştigă. Dacă ne batem, frăţia pierde, fiindcă se naşte duhul vrajbei, duhul urii, duhul relei competiţii. Dacă eu pierd şi el câştigă este bine, căci până la urmă câştig şi eu. Toată comunitatea câştigă”.

Şi aşa trăim şi învăţăm să trăim în duioşia ascul­tării. Viaţa devine o duioşie care arată prezenţa harului Duhului Sfânt în inimile oamenilor. Şi vă spun că fără harul Duhului Sfânt aproape că nici nu face să încerci viaţa ascetică şi prin nevoinţe să te păzeşti de păcat. Nu vei ajunge departe, pentru că păzirea de păcat nu vine, nu se pecetluieşte decât de dragoste fier­binte, care vine de la Duhul Sfânt şi care apără omul de toate păcatele. Şi nu-l apără cu înverşunare, ca omul, fiindcă dragostea este mai puternică decât înverşunarea. Aceasta este ascultarea către frăţie în general.

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 100-102)

De la același autor

Ultimele din categorie