„În Biserica Mântuitorului cel Răstignit, a conduce înseamnă a sluji”

În viața Sfântului Rafail se poate observa o însușire atât de comună tuturor sfinților. În ceea ce privește relele tratamente la care a fost supus: „Ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu amenința, ci Se lăsa în știrea Celui ce judecă cu dreptate” (I Petru 2, 23). Dar când a fost vorba de a-l apăra pe poporul lui Dumnezeu, el s-a arătat celorlalți „ca un pui de leu fără grijă” (Pilde 28, 1).

În profunzimile sufletului său, Sfântul Rafail era unit cu „cel mai mic dintre aceștia, frații mei” (cf. Matei 25, 40). Era convins că mai-marii Bisericii trebuie să trăiască călăuzindu-și viața după cuvântul Domnului nostru: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Matei 20, 28). Sfântul Rafail înțelesese că Biserica nu este nici o entitate politică, nici o organizație externă; ea este Trupul lui Hristos. A supune Biserica agendelor politico-etnice sau naționaliste înseamnă a participa la distrugerea Bisericii. Biserica este liberă. Ea este mai presus de rasă, naționalitate și politică. Ea întotdeauna privește în sus, ajutându-și copiii să urce la ceruri, și refuză să se lase preocupată de detaliile externe ale structurii organizatorice, folosindu-le, dar fără a deveni roaba lor. În Biserica Mântuitorului cel Răstignit, a conduce înseamnă a sluji; înseamnă a purta crucea unei mucenicii răbdătoare.

Sângele mucenicilor Patriarhiei Antiohiei curgea în venele Sfântului Rafail. Văzând cu proprii ochi perseverența neînfrântă a creștinilor arabi și râvna lor de a îmbrățișa moartea de dragul Sfintei Ortodoxii, nu a putut răbda cele pe care le vedea. Căci abuzul exercitat asupra credincioșilor de către o ierarhie numită de Dumnezeu pentru mântuirea lor era o rușine în privința căreia nu putea păstra tăcerea. Și, prin urmare, a grăit. Iar atunci când a grăit, a grăit precum unul dintre cei care pătimiseră abuzul. În calitate de împreună-pătimitor cu cei aflați în suferință, el a grăit pentru cei care nu puteau vorbi și a apărat cauza lor. Este important să subliniem aici faptul că în viața Sfântului Rafail se poate observa o însușire atât de comună tuturor sfinților. În ceea ce privește relele tratamente la care a fost supus: „Ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu amenința, ci Se lăsa în știrea Celui ce judecă cu dreptate” (I Petru 2, 23). Dar când a fost vorba de a-l apăra pe poporul lui Dumnezeu, el s-a arătat celorlalți „ca un pui de leu fără grijă” (Pilde 28, 1). Precum Stăpânul său, a fost blând și răbdător cu cei aflați în necaz: un miel smerit printre cei mai mici.

(Basil Essey, Episcop de Wichita, Sfântul Rafail, Episcop de Brooklyn, „Păstorul cel bun al oilor pierdute în America”, traducere de Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 19-20)

De la același autor

Ultimele din categorie