„În Biserica Mântuitorului cel Răstignit, a conduce înseamnă a sluji”

În viaţa Sfântului Rafail se poate observa o însuşire atât de comună tuturor sfinţilor. În ceea ce priveşte relele tratamente la care a fost supus: „Ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate” (I Petru 2, 23). Dar când a fost vorba de a-l apăra pe poporul lui Dumnezeu, el s-a arătat celorlalţi „ca un pui de leu fără grijă” (Pilde 28, 1).

În profunzimile sufletului său, Sfântul Rafail era unit cu „cel mai mic dintre aceştia, fraţii mei” (cf. Matei 25, 40). Era convins că mai-marii Bisericii trebuie să trăiască călăuzindu-şi viaţa după cuvântul Domnului nostru: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Sfântul Rafail înţelesese că Biserica nu este nici o entitate politică, nici o organizaţie externă; ea este Trupul lui Hristos. A supune Biserica agendelor politico-etnice sau naţionaliste înseamnă a participa la distrugerea Bisericii. Biserica este liberă. Ea este mai presus de rasă, naţionalitate şi politică. Ea întotdeauna priveşte în sus, ajutându-şi copiii să urce la ceruri, şi refuză să se lase preocupată de detaliile externe ale structurii organizatorice, folosindu-le, dar fără a deveni roaba lor. În Biserica Mântuitorului cel Răstignit, a conduce înseamnă a sluji; înseamnă a purta crucea unei mucenicii răbdătoare.

Sângele mucenicilor Patriarhiei Antiohiei curgea în venele Sfântului Rafail. Văzând cu proprii ochi perseverenţa neînfrântă a creştinilor arabi şi râvna lor de a îmbrăţişa moartea de dragul Sfintei Ortodoxii, nu a putut răbda cele pe care le vedea. Căci abuzul exercitat asupra credincioşilor de către o ierarhie numită de Dumnezeu pentru mântuirea lor era o ruşine în privinţa căreia nu putea păstra tăcerea. Şi, prin urmare, a grăit. Iar atunci când a grăit, a grăit precum unul dintre cei care pătimiseră abuzul. În calitate de împreună-pătimitor cu cei aflaţi în suferinţă, el a grăit pentru cei care nu puteau vorbi şi a apărat cauza lor. Este important să subliniem aici faptul că în viaţa Sfântului Rafail se poate observa o însuşire atât de comună tuturor sfinţilor. În ceea ce priveşte relele tratamente la care a fost supus: „Ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate” (I Petru 2, 23). Dar când a fost vorba de a-l apăra pe poporul lui Dumnezeu, el s-a arătat celorlalţi „ca un pui de leu fără grijă” (Pilde 28, 1). Precum Stăpânul său, a fost blând şi răbdător cu cei aflaţi în necaz: un miel smerit printre cei mai mici.

(Basil Essey, Episcop de Wichita, Sfântul Rafail, Episcop de Brooklyn, „Păstorul cel bun al oilor pierdute în America” (8 noiembrie 1860 – 27 februarie 1915), trad. de Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 19-20)

De la același autor

Ultimele din categorie