Când vine și pleacă harul lui Dumnezeu?

Întrucât şi vasul devine mai curat prin venirea repetată a Harului, făcându-se mai încăpător pentru primirea dumnezeieştii luminări, el începe să-l cerceteze mai des şi să rămână mai mult ca de obicei. Atunci omul începe să prindă curaj, crezând că Harul i s-a dat ca o răsplată a ostenelii sale.

Ca o altă maică, Harul îl ţine pe nevoitor ca pe un prunc şi îl exersează. Când maica noastră, Harul, vine, el saltă şi se bucură, iar atunci când se retrage, acesta, necunoscând înţelep­ciunea lui Dumnezeu, plânge şi se tânguieşte şi începe să-l caute. Şi cel care nu are experienţă în această privinţă crede că Harul l-a părăsit pentru totdeauna. Şi îşi impune posturi peste posturi, stări în picioare şi privegheri, rugăciuni şi cereri, crezând că prin acestea poate atrage Harul lui Dumnezeu. Vrăjmaşii noştri, demonii, îi pricinuiesc întristare în felurite chipuri. Aceasta însă este o iconomie a Proniei dumnezeieşti, pentru a-l face să caute cu lacrimi ajutorul dumnezeiesc.

Şi, după ce vine din nou cercetarea dumnezeiască, acesta începe să strige ca un prunc: „Ah, cum de m-ai lăsat? Puţin a lipsit să nu mă înăbuşe demonii. Nu mai pleca! Ah, ce să fac ca să te ţin? (Căci el crede, ca un prunc, că nevoinţele sale îl aduc şi de aceea se întreabă cum poate să-l păstreze). Aşa, Mântuitorul meu, fie-Ţi milă de mine şi nu mă mai părăsi, ci rămâi împreună cu mine în această viaţă şi, după ce voi pleca de aici, împreună cu Tine să trec de vămile văzduhului”.

Acestea şi multe altele zicând, nu este ascultat, ci din nou dumnezeiasca mângâiere, după ce îl îndulceşte cu miere, se retrage şi vine absintul. Dar, fiindcă şi vasul devine mai curat prin venirea repetată a Harului, făcându-se mai încăpător pentru primirea dumnezeieştii luminări, el începe să-l cerceteze mai des şi să rămână mai mult ca de obicei. Atunci pruncul începe să prindă curaj, crezând că Harul i s-a dat ca o răsplată a ostenelii sale.

Pe această treaptă nevoitorul stă trei sau patru ani (sau chiar mai mult sau mai puţin), timp în care vede cum Harul lui Dumnezeu îl căleşte şi-l înţelepţeşte, cum patimile sale se împuţi­nează, iar pe demoni cum nu-i mai pot da război atât de mult, datorită păzirii din partea dumnezeiescului Har. Şi, dacă este trezvitor, are ca mângâiere lacrimile, fie că umblă, fie că lucrează. Dacă se roagă cu mintea, are simţirea gânditoare a norului luminos care uneori îl cercetează. Iar dacă doarme, chiar şi pentru puţin, vede în vis lucruri minunate, grădini cu flori de aur şi palate împărăteşti mai luminoase decât soarele şi multe altele. Când se trezeşte, mintea păstrează toate acestea întru sine, mişcându-l către o râvnă mai fierbinte. Atunci se minunează de frumuseţea veşnicelor bunătăţi şi se întreabă când se va învrednici să le fie moştenitor...

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 192-193)

De la același autor

Ultimele din categorie