Casa sufletului este răbdarea, iar smerenia îi este hrană spre sănătate

Minunatul stareț de la Optina, Ieroschimonahul Ambrosie spunea: „Casa sufletului este răbdarea, iar hrana îi este smerenia. Dacă nu este hrană în casă, cel care viețuiește acolo iese afară – adică dacă omul nu are smerenie, el își iese din răbdări”.

O condiție însemnată pentru hrănirea vieții duhovnicești este răbdarea. Aceasta este adăpostul în care îi este dat sufletului să viețuiască. În multe locuri din Sfânta Scriptură ni se arată că Dumnezeu vrea de la noi să fim răbdători, deoarece întru răbdare omul se călește pentru viața duhovnicească, și prin răbdare el izbutește să crească cu duhul în mijlocul celor mai neprielnice împrejurări ale acestei lumi care „întru cel viclean zace” (I Ioan 5, 19). „Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre!” (Luca 21, 19), ne poruncește Mântuitorul, înfățișându-ne în răbdare calea către Dumnezeu. Iar Sfântul Apostol Pavel ne învață: „Cu răbdare să alergăm la lupta care este pusă înaintea noastră” (Evrei 12, 1) pe calea către veșnicie.

Adeseori se aude printre oameni o vorbă ca aceasta: „Și-a ieșit din răbdări”. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că omul, înfuriat sau supărat, a ieșit din binecuvântatul său adăpost duhovnicesc, în care Dumnezeu l-a rânduit să locuiască. Odată ce a ieșit din adăpostul sufletului său, adică din răbdări, acest om și-a pierdut pacea lăuntrică, dulcea sa liniște și așezarea sa tăcută cea plină de har. Dintr-odată, s-a trezit în mijlocul vânturilor vijelioase ale ispitelor și s-a văzut înaintea prăpastiei, către care l-a purtat izbucnirea și nerăbdarea sa. Ce se cade să facă acest om? Trebuie să se întoarcă de îndată întru sine, să intre în locuința sa, pe care în chip nechibzuit a părăsit-o, și să redobândească pacea pierdută prin starea de pocăință cu rugăciune.

Dacă ne punem întrebarea când își iese, de obicei, omul din răbdări, când părăsește casa sufletului său, vom răspunde: atunci când nu mai poate să stea înăuntru. Fiecare locuință este plăcută atunci când este primenită, aerisită și când într-însa se găsește ceva cu care omul să se hrănească. Altminteri, dacă aceste condiții nu se împlinesc, locuința devine nesuferită, chiar urâcioasă, și omul caută să iasă afară.

Astfel este și în viața duhovnicească. Omul trăiește în răbdare dacă Îl pomenește neîncetat pe Dumnezeu, aerul cel mai curat pentru suflet, și dacă își hrănește inima cu harul faptelor bune și cu simțământul dulce al smereniei. Dar dacă nu-l pomenește pe Dumnezeu, dacă nu îngrijește flacăra rugăciunii înlăuntrul său și dacă slăbește duhovnicește din pricină că nu face nimic bun, ci săvârșește neîntrerupt fapte rele – un astfel de om, la orice prilej neplăcut și la orice ispită de din afară își va ieși din răbdări, adică va izbucni, se va mânia, își va ieși din fire, părăsind răbdarea, această locuință a sufletului binecuvântată de Dumnezeu.

Luând aminte la toate acestea, minunatul stareț de la Optina, Ieroschimonahul Ambrosie spunea: „Casa sufletului este răbdarea, iar hrana îi este smerenia. Dacă nu este hrană în casă, cel care viețuiește acolo iese afară – adică dacă omul nu are smerenie, el își iese din răbdări”.

(Arhimandritul Serafim AlexievViața duhovnicească a creștinului orotodox, Editura Predania, București, 2010, p. 29-30)

De la același autor

Ultimele din categorie