Ce v-a ajutat cel mai mult să rezistați (în închisoare)?

Acolo toate au ajutat, măi, și tinerețea, și elanul, și rugăciunea, și dragostea de camarazi, dragostea de Dumnezeu, lucruri la care aveam timp să meditez, că aici nu mai ai timp să te gândești, e ca-ntr-o morișcă. Din ’48 s-a oprit tot, s-a interzis cu desăvârșire orice carte de rugăciune. Ei bine, ăștia care erau din ’48 învățaseră rugăciuni pe de rost, chiar Filocaliile; erau cinci Filocalii traduse care circulau și printre deținuți. Dar cât au lăsat de pe urma lor și cât bine au mai făcut cu cărțile astea în memorie! Era nemaipomenit, poate n-au avut atâta valoare și importanță în lumea asta întreagă cât au avut acolo-n greutățile astea mari.

Nu erau unii care să-și dorească mai bine să scape, să moară, decât să trăiască calvarul acesta?

Nicicum, nici gând. Iar moartea pentru noi era o nuntă.

Părinte, din ceea ce ne povestiți, vremurile prin care ați trecut Sfinția voastră par mai degrabă o binecuvântare decât o povară, se pare că falsa libertate pe care o avem noi acum este mai împovărătoare decât starea de prigoană. Care este, de fapt, adevărata libertate? Ce înseamnă libertatea în duh?

Să trăiești în afara păcatului – aceasta este libertatea în duh; omul despătimit. Libertatea în duh este în afara instituției, că biserica aceasta este stricăcioasă la urma urmei; ea trebuie să se prefacă în nestricăciune prin harul Domnului. Căci ce se va întâmpla cu cei ce sunt în viață în trup, la sfârșitul veacurilor? Ei se vor transforma într-o clipită.

(Ne vorbește Părintele Iustin Pârvu, Mănăstirea Petru Vodă, 2011, pp. 91-92)