Urmând unei vechi tradiții platonice încă de mult încreștinate, Evagrie consideră că sufletul rațional are trei părți; acesta are trei facultăți sau puteri: înțelegătoare sau rațională (logistikon), poftitoare sau concupiscentă (epithymetikon) și mânioasă sau irascibilă (thymikon). Concupiscența și irascibilitatea constituie partea irațională (alogon meros) a sufletului, numită și partea pătimașă (pathetikon meros), pentru că prin aceste două facultăți iraționale obișnuiesc să-și facă intrarea patimile, în ele însele a-logice, i-raționale, ba chiar anti-raționale. Înțelegerea e organul intelectului (nous), al locului chipului lui Dumnezeu, în timp ce prin celelalte două facultăți iraționale, legate de trup, sufletul deține un organ prin care pătrunde în lumea materială sensibilă. Pentru că aceste două facultăți iraționale țin de realitatea corporală, pe care altfel n-am putea-o percepe. Intelectul însă e menit să contemple rațiunile (logoi) ascunse în întreaga creație și care asemenea unor litere dau mărturie despre Cuvântul creator al lui Dumnezeu și vor să ne călăuzească spre El.

Deși are fiecare domeniul ei de acțiune, toate cele trei facultăți se raportează una la celelalte și se influențează reciproc. Astfel, potrivit ordinii creației, pofta năzuiește spre bine, spre virtute, în timp irascibilitatea se luptă pentru aceasta împotrivindu-se cu energie ră­ului, adică demonilor. Numai dacă aceste două facul­tăți iraționale acționează potrivit naturii (kata physin), potrivit menirii date lor de Creator, intelectul se poate dedica netulburat contemplării creației. Dacă însă ele se mișcă împotriva naturii (para physin), această armo­nie este perturbată.

„Când este tulburată, irascibilitatea [thymos] îl orbește pe văzător, iar când e pusă în mișcare în chip irațional pofta [epithymia] ascunde lucrurile văzute”.

Depinde de om să se comporte conform sau contrar naturii. Această posibilitate constituie spațiul libertății și responsabilității sale personale, dar și temeiul posibilității ispitirii sale de rău. În viziunea lui Evagrie temeiul mai adânc al acestei șubrezenii a omului stă în faptul funda­mental al creaturalității sale. Acesta aduce cu sine faptul că el nu există în mod necesar, ci ar putea la fel de bine și să nu existe, întrucât își datorează ființarea unei hotărâri nedatorate a lui Dumnezeu. Spre deosebire de Creatorul fără de început, Care este bun în chip ființial, creatura care ca atare are un început își are însușirile în permanență drept ceva dobândit, drept ceva care la o adică poate fi și pierdut.

Ființa omului se dezvoltă în cadrul acestui joc dintre un bine care poate fi pierdut, pe de o parte, și libertatea și responsabilitatea personală în fața lui Dumnezeu, pe de altă parte. Faptul de a putea fi ispitit ține de ființa umană atâta timp cât ea nu a atins desăvârșirea. Atunci datorită unirii sale cu Cel neschimbat și fără de început omul e condus de către harul nemeritat al lui Dumnezeu de la schimbabilitate și vremelnicie la neschimbabilitate și veșnicie.

Necesara decizie pentru bine ne este ușurată de faptul că îngerii, pe care ni i-a dat pronia divină, ne sugerează „plăcerea duhovnicească și fericirea care izvorăște din ea”; prin acestea Evagrie înțelege cunoașterea lui Dum­nezeu ca expresie a unei întâlniri personale de maximă intimitate. Demonii însă, care prin îngăduința lui Dum­nezeu ne pun mereu la încercare, ne sugerează în schimb pofte lumești, care întunecă intelectul și îl fac să cadă din cunoaștere, întrucât acum nu mai tinde spre Creator, ci se repliază pe sine însuși într-un mod care contrar naturii sale. Toate patimile nu sunt altceva decât expresia unei fundamentale îndrăgostiri de sine (philautia) a creaturii, care pervertește iubirea de Dumnezeu într-o iubire exclusivă de sine. Această tragică cădere în sine Evagrie o numește în chip potrivit o ură a toate, întrucât, neputându-se împlini, iubirea răs­turnată se transformă în cele din urmă în ură.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 64-67)