Centrul și frumusețea strădaniei monahului ‒ redobândirea asemănării cu Dumnezeu (I)

În termenul după chipul și asemănarea există, potrivit Părinților, o subtilă distincție, care în final nu comportă diferență. Totuși, greutatea înțelesului este că fiecare om poartă după chipul, în timp ce după asemănarea este numai posibilitate. Aceasta rămâne la libertatea omului, dacă va prefera întoarcerea deplină către Dumnezeu, și, prin urmare, dumnezeiescul har îl va duce la îndumnezeire ‒ și aceasta este capătul destinației lui. Prin urmare, viața adevărată a omului izvorăște din participarea la viața lui Dumnezeu, pe care o dobândește prin împărtășirea cu El.

Gheronda, ce este, în final, monahismul?

Nu ne miră această repetată întrebare pusă de cei ce nu cunosc viața tainică a monahilor, fiindcă adeseori ea rămâne inaccesibilă și monahilor înșiși, din pricina înălțimii și tinderii ei mai presus de fire, și de cele mai multe ori este înțeleasă numai prin credință. Neîncetat ni se pun mulțime de astfel de întrebări, nu numai afară, în lume, ci chiar în instituțiile noastre monahale, dacă monahismul are sens și finalitate marcantă în viața omenească sau este o pervertire și o distorsionare a adevărului și o creație a fanatismului religios și a închipuirii.

Nu ne va preocupa aici etimologia cuvintelor monah și monahism, nici accepțiunea lor filosofică, ci ne vom referi direct la sensul acestei trăiri, care preocupă omul contemporan, în special astăzi, în talmeș-balmeșul acestei confuzii în continuă dezvoltare și al dezorientării. Scurta noastră prezentare nu se va extinde în analize largi și definiții, fiindcă nu acesta este scopul nostru acum, dar nu vom evita o concisă referire la destinația și menirea omului, atât cât ne va sta în putință, pe baza dumnezeieștii Revelații din Sfânta Scriptură, lucru care ne este absolut necesar pentru concluzia căutată.

Monahismul, dacă avem în vedere una dintre cele două laturi ale vieții omenești în general, își are începutul în arătarea dumnezeieștii descoperiri. De atunci rămâne cu neabătută perseverență în lupta lui aspră, cum vom analiza în continuare, care – precum se crede – este ținta lui, potrivit cu dumnezeiasca descoperire, a destinației și menirii omenești. Pe baza dumnezeieștii descoperiri, acceptăm – potrivit antropologiei creștine, dar și iudaice – că omul este o creație a lui Dumnezeu, plăsmuită după chipul și asemănarea Însuși Creatorului lui. Interpretat în această viziune, omul este îndreptățit de dumnezeieștile făgăduințe, care nu sunt altceva decât redobândirea vredniciei după chipului și asemănării, pe care le-a pierdut prin cădere.

Sensul stării după chipului și asemănării lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului și acest scop l-a avut kenoza Cuvântului lui Dumnezeu, cum se spune în cântarea Bisericii noastre: „Amăgitu-s-a Adam de demult și poftind să fie Dumnezeu, nu a fost. Om S-a făcut Dumnezeu, ca să-l facă pe Adam dumnezeu” (Slava de la Laudele Buneivestiri). Că această stare era scopul principal al personalității omenești se adeverește de către toți Părinții tradiției noastre bisericești din vremurile apostolice până astăzi, care realizează acest lucru și îl consideră drept cel mai înalt dar al lui Dumnezeu către om și drept destinație ultimă a sa. Pentru aceea, omul provenit de la Dumnezeu, prin existența lui, Îl închipuie pe El, și trăiește pentru voia cea bună și pronia Făcătorului său. Prin urmare, nu poate să-și împlinească menirea lui numai prin el însuși, dacă nu este întărit și călăuzit de Acela. Firește, omul, aflându-se departe de Dumnezeu, își lipsește viața de orice sens. Numai cu ajutorul dumnezeiescului har, împlinindu-și în chip felurit și tămăduindu-și lipsa lui care a survenit prin cădere, poate să-și redobândească personalitatea. Iată de ce Iisus ne spune că Fără Mine nu puteți face nimic[1].

În termenul după chipul și asemănarea există, potrivit Părinților, o subtilă distincție, care în final nu comportă diferență. Totuși, greutatea înțelesului este că fiecare om poartă după chipul, în timp ce după asemănarea este numai posibilitate. Aceasta rămâne la libertatea omului, dacă va prefera întoarcerea deplină către Dumnezeu, și, prin urmare, dumnezeiescul har îl va duce la îndumnezeire ‒ și aceasta este capătul destinației lui. Prin urmare, viața adevărată a omului izvorăște din participarea la viața lui Dumnezeu, pe care o dobândește prin împărtășirea cu El. Eu sunt viu și voi veți fi vii[2]spune Iisus al nostru. Și toți aceia care L-au primit pe El le-a dat lor putere să se facă fii ai lui Dumnezeu[3]Același lucru spune și Sfântul Grigorie Palamas într-un cuvânt antieretic împotriva lui Akindyn: „Dar și Acesta [Duhul] are în El Însuși viața, și cei ce se împărtășesc de El trăiesc dumnezeiește, dobândind viață dumnezeiască și cerească. Dar viața dumnezeiască este împărtășire de orice bine pentru cei vrednici, strălucirea dumnezeieștii firi”.

De nevoie am făcut această paranteză despre destinația și menirea omului, ca să arătăm mai clar că monahul și viața monahală se învârte în primul rând în jurul acestei ținte, precum vom dezvolta în continuare mai amănunțit.

În Pateric găsim diferite definiții despre ce este monahul. Avva Yperechios spune că „viața monahului este după asemănarea îngerului”. Potrivit avvei Moise, aceasta este desăvârșita lucrare a monahismului, „a lua aminte la Dumnezeu, fără împrăștiere”. Un alt bătrân a zis: „viața monahului aceasta este: gură adevărată, trup sfânt, inimă curată”. Potrivit avvei Isaac Sirul, „monah este cel ce șede afară din lume și care se roagă pururea lui Dumnezeu să dobândească viitoarele bunătăți. Bogăția monahului este mângâierea care-i vine de la plâns. Plângător este cel ce petrece toate zilele vieții lui în foame și sete”. Același avvă zice, de asemenea, „lauda Bisericii lui Hristos este petrecerea monahicească”. Prin aceste câteva definiții ale Părinților despre idealul monastic se arată fără greș că centrul care se urmărește și întreaga strădanie nu sunt altceva decât întoarcerea la posibilitatea după asemănării, înfăptuindu-se astfel îndumnezeirea.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere)

[1] Ioan 15, 5

[2] Ioan 14, 19

[3] Ioan 1, 12

De la același autor

Ultimele din categorie