Paradoxul este explicabil: virtuțile sunt și ele supuse relativității și nu devin eficace decât puse în slujba Binelui divin și practicate în numele lui Hristos. Altfel, vegetarienii, antialcoolicii, abstinenții sexuali, harnicii, insomniacii își pot pune meritele la dispoziția demonului. La extaz ajung și călugării prin rugăciunea inimii, și nărăvitul heroinei. Domnul ne-a pus în gardă spunând că demonul poate lua chip de înger luminos.

De cealaltă parte a oglinzii – dacă pot spune așa – e la fel: nu orice suferință e valabilă. Tâlharul cel rău nu a suferit mai puțin decât celălalt, dar nu i-a fost de folos. Virtutea și suferința, așadar, sunt și ele supuse relativității celor lumești: sunt valabile numai prin sensul lor.

Dar Împărtășania însăși! Îți este după cum te-ai apropiat de ea: spre bine, tămăduirea sufletului și a trupului, spre iertarea păcatelor și viața de veci, spre bucurie, sănătate și veselie – ori spre osândă.

Henry de Montherlant în Port-Royal: „Există o suferință care nu-i roditoare, o suferință moartă și care târăște în moartea ei tot ce sufletul află în juru-i...”. Atenție însă! Dacă ai crede că-i de ajuns să cunoști suferința pentru a fi mântuit, te-ai înșela cu desăvârșire.

Degeaba suferi, dacă ești în afara Bisericii, nu ți-e de niciun folos. Câți eretici n-au riscat moartea, ce zic? Câți nu au dorit-o și care acum ard în foc? Diavolul are și el martirii lui.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 242)