Dacă gândurile năvălesc asupră-ne și ne opresc a ne ruga curat, trebuie să fim răbdători și să strigăm „Doamne, miluiește-mă!”. Prin această împotrivire activă preschimbăm, puțin câte puțin, firea omenească cea de după cădere, care face din noi fii ai celui dintâi Adam.

Luptăm, iar lupta aceasta trebuie să fie cu adevărat adâncă, să-și însușească un caracter cosmic. Nu, noi nu suntem doar niște indivizi atacați de gânduri. Cu răbdare să strigăm: „Miluiește-mă, miluiește-mă!”. Iată cum să ne împotrivim relelor „gânduri”, cum să le împiedicăm a ne stăpâni. Nu vă dați bătuți prea curând, ci repetați rugăciunea până când ea va pătrunde în străfundurile conștiinței voastre.

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!” Atunci când zicem rugăciunea aceasta, legăm cu Hristos o legătură personală ce scapă rațiunii. Viața lui Hristos pătrunde puțin câte puțin în noi.

Unii se roagă în gând, cu mintea. Însă nu poate fi rugăciune fără ca inima să ia parte. În rugăciune, inima și mintea sunt împreunate în chip nedespărțit.

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 57)