Starea de gol chinuitor este absenţa lui Dumnezeu din sufletul omului, pe care numai El îl poate umple

Pentru a evita durerea care urmează oricărei plăceri şi pentru ca nevoia sa nemărginită de fericire să-şi atingă împlinirea, omul căzut îşi continuă alergarea în căutarea nebună de noi plăceri, pe care le adună şi le înmulţeşte, încercând să refacă totalitatea, continuitatea şi absolutul după care tânjeşte, crezând în chip deşert că poate afla infinitul în acest abis în care se scufundă tot mai mult.

Omul căzut trăieşte într-o stare permanentă de frustrare, într-o perpetuă insatisfacţie fiinţială. Chiar dacă uneori împlinirea vreunei dorinţe îi dă, pentru o clipă, iluzia că a aflat ceea ce căuta, întotdeauna obiectul dorinţei sale, pe care pentru o clipă l-a socotit absolut, sfârşeşte prin a se dovedi mărginit şi relativ; iar atunci, omul descoperă abisul care-l desparte de adevăratul absolut. Atunci tristeţea inimii sale, chip al neliniştii în afara acestui vid, rod al profundei sale frustrări, sporeşte. Iar el încearcă în van s-o lecuiască prin ceea ce a născut-o; în loc să admită că golul acesta chinuitor este absenţa lui Dumnezeu din sufletul său şi că numai El îl poate umple (Ioan 4, 14), se încăpăţânează să vadă în el o chemare la posedarea şi desfătarea cu alte şi alte noi obiecte care, continuă el să creadă, într-un sfârşit îi vor aduce fericirea mult râvnită.

Pentru a evita durerea care urmează oricărei plăceri şi pentru ca nevoia sa nemărginită de fericire să-şi atingă împlinirea, omul căzut îşi continuă alergarea în căutarea nebună de noi plăceri pe care le adună şi le înmulţeşte, încercând să refacă totalitatea, continuitatea şi absolutul după care tânjeşte, crezând în chip deşert că poate afla infinitul în acest abis în care se scufundă tot mai mult.

Arătând cum în simţirea omului căzut plăcerea este legată de durere, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Şi fiindcă orice plăcere rea piere împreună cu modalităţile care o produc, omul, aflând prin însăşi experienţa sa că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi, luptă cu toată puterea, pe cea de-a doua o combate cu toată sârguinţa, închipuindu-şi că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta, iar iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea neîncercată de durere. Sub puterea patimii, el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că este mai puternică patima plăcerii. Străduindu-se să ocolească durerea prin înnoirea şi înmulţirea plăcerilor, omul nu face decât să-şi sporească suferinţa”.

(Părintele Ioan de la Rarău, Bucuraţi-vă pururea în Domnul!, Editura Panaghia, 2008, p. 275)

De la același autor

Ultimele din categorie