Mândria a fost cea care a pierdut neamul omenesc. Mândria! Care dintre noi nu a întâlnit-o? Care dintre noi nu s-a înțepat în spinii ei? Cine nu a îndurat batjocura și biciuirile ei? Cu toții o cunoaștem din viața noastră, căci o întâlnim adeseori. O aflăm pretutindenea unde trăiesc oameni. Aleargă pe străzi, se arată trufașă și îngâmfată prin piețe, pășește plină de sine prin locurile publice.

Dar Domnul Iisus Hristos, Care a venit pe Pământ să piardă lucrurile diavolului, (I Ioan 3, 8) ne-a arătat leacul împotriva mândriei: smerenia. Aceasta este cea dintâi virtute pe care El a propovăduit-o în minunata Sa predică de pe munte. Fericirile încep cu dumnezeieștile cuvinte: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția Cerurilor” (Matei 5, 3). După mărturia obștească a Sfinților Părinți, cei săraci cu duhul sunt cei smeriți.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, București, 2010, p. 166)