Dacă nu există o unitate a umanității, ce sens creștin are rugăciunea eshatologică a Sfântului Siluan pentru umanitatea întreagă?

Mai întâi vreau să vă fac cunoscut evenimentul în urma căruia Sfântul Siluan a primit darul rugăciunii pentru toți oamenii. După 15 ani de nevoințe și de lupte împotriva patimilor (se afla atunci în Muntele Athos), I S-a arătat Mântuitorul în vedenie, în timpul Sfintei Liturghii, în biserică. Cum spune el însuși, în acel moment a fost umplut de harul Duhului Sfânt, în întregime, în suflet și în trup. Și a trăit o stare de învi­ere, o stare pascală. Și în această stare a început să se roage pentru toți oamenii.

Putem să ne gândim că darul rugăciunii pentru toți oamenii i-a fost împărtășit de Dumnezeu în această stare pascală. Și este întru totul adevărat că umanita­tea formează o unitate esențială. Se poate spune că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu-Treime. Ce înseamnă Treime? Un singur Dumnezeu, în trei Persoane. Deci, umanitatea una există într-o multitudine de persoane. Dar în starea de cădere nu mai este vorba de o unitate de persoane, ci de o diviziune de indivizi; suntem o explozie de indivizi. În starea noas­tră de cădere nu suntem persoane în comuniune. Și am putea spune că scopul vieții creștine este acela de a deveni persoană, adică de a fi în același timp total în comuniune cu Dumnezeu și cu întreaga umanitate. Ceea ce realizează această unitate este iubirea. De aceea Mântuitorul Hristos a dat cele două porunci: a iubirii de Dumnezeu și a iubirii de aproapele. Și, cum explică starețul Siluan, a iubi pe aproapele ca pe tine însuți nu indică măsura în care trebuie să iubim pe aproapele nostru, ci faptul că trebuie să-l iubim ca pe propria noastră viață.

În Rai, în Împărăția lui Dumnezeu, fiecare persoa­nă trăiește totalitatea umanității, după cum fiecare Per­soană a Sfintei Treimi trăiește totalitatea ființei dumnezeiești. Și numai în acel moment această umanitate dispersată în indivizi devine o unitate de persoană.

Unul din aspectele cele mai profunde ale Ortodo­xiei este noțiunea de persoană. Este ceea ce distinge creștinismul de toate celelalte religii și, în special, Or­todoxia de toate celelalte confesiuni creștine. Pentru că teologia ortodoxă este cea care a menținut în toată puritatea ei noțiunea de persoană, în timp ce teologia occidentală din Evul Mediu a accentuat esența (ființa) comună, în detrimentul persoanei. Nu putem fi persoane decât uniți cu Dumnezeu, după chipul Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Hristos este Dumnezeu și Om, Dumnezeu prin natură, în timp ce omul devine dumnezeu prin har, prin darul lui Dumnezeu. (Părintele Symeon de la Essex)

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a patra, Editura Anastasia, 2004, pp. 165-167)