Rugăciunea eshatologică a Sfântului Siluan pentru umanitatea întreagă

În Rai, în Împărăţia lui Dumnezeu, fiecare persoa­nă trăieşte totalitatea umanităţii, după cum fiecare Per­soană a Sfintei Treimi trăieşte totalitatea fiinţei dumnezeieşti. Şi numai în acel moment această umanitate dispersată în indivizi devine o unitate de persoană.

Dacă nu există o unitate a umanităţii, ce sens creştin are rugăciunea eshatologică a Sfântului Siluan pentru umanitatea întreagă?

Mai întâi vreau să vă fac cunoscut evenimentul în urma căruia Sfântul Siluan a primit darul rugăciunii pentru toţi oamenii. După 15 ani de nevoinţe şi de lupte împotriva patimilor (se afla atunci în Muntele Athos), I S-a arătat Mântuitorul în vedenie, în timpul Sfintei Liturghii, în biserică. Cum spune el însuşi, în acel moment a fost umplut de harul Duhului Sfânt, în întregime, în suflet şi în trup. Şi a trăit o stare de învi­ere, o stare pascală. Şi în această stare a început să se roage pentru toţi oamenii.

Putem să ne gândim că darul rugăciunii pentru toţi oamenii i-a fost împărtăşit de Dumnezeu în această stare pascală. Şi este întru totul adevărat că umanita­tea formează o unitate esenţială. Se poate spune că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu-Treime. Ce înseamnă Treime? Un singur Dumnezeu, în trei Persoane. Deci, umanitatea una există într-o multitudine de persoane. Dar în starea de cădere nu mai este vorba de o unitate de persoane, ci de o diviziune de indivizi; suntem o explozie de indivizi. În starea noas­tră de cădere nu suntem persoane în comuniune. Şi am putea spune că scopul vieţii creştine este acela de a deveni persoană, adică de a fi în acelaşi timp total în comuniune cu Dumnezeu şi cu întreaga umanitate. Ceea ce realizează această unitate este iubirea. De aceea Mântuitorul Hristos a dat cele două porunci: a iubirii de Dumnezeu şi a iubirii de aproapele. Şi, cum explică stareţul Siluan, a iubi pe aproapele ca pe tine însuţi nu indică măsura în care trebuie să iubim pe aproapele nostru, ci faptul că trebuie să-l iubim ca pe propria noastră viaţă.

În Rai, în Împărăţia lui Dumnezeu, fiecare persoa­nă trăieşte totalitatea umanităţii, după cum fiecare Per­soană a Sfintei Treimi trăieşte totalitatea fiinţei dumnezeieşti. Şi numai în acel moment această umanitate dispersată în indivizi devine o unitate de persoană.

Unul din aspectele cele mai profunde ale Ortodo­xiei este noţiunea de persoană. Este ceea ce distinge creştinismul de toate celelalte religii şi, în special, Or­todoxia de toate celelalte confesiuni creştine. Pentru că teologia ortodoxă este cea care a menţinut în toată puritatea ei noţiunea de persoană, în timp ce teologia occidentală din Evul Mediu a accentuat esenţa (fiinţa) comună, în detrimentul persoanei. Nu putem fi persoane decât uniţi cu Dumnezeu, după chipul Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Hristos este Dumnezeu şi Om, Dumnezeu prin natură, în timp ce omul devine dumnezeu prin har, prin darul lui Dumnezeu. (Părintele Symeon de la Essex)

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a patra, Editura Anastasia, 2004, pp. 165-167)

De la același autor

Ultimele din categorie