La rugăciunea cu milostivire față de oameni ne inspiră dragostea lui Hristos. La această rugăciune participă și sufletul, și trupul.

A purta durerile păcatelor fratelui în asemenea rugăciune înseamnă să iei parte cu Domnul la Patimile Lui mântuitoare. Hristos a suferit „pentru păcatele noastre El, Cel Drept, pe nedrept, lăsându-ne pildă, ca să pășim pe urmele Lui” (I Petru 3, 18; 2, 21).

A te răstigni împreună cu El este un dar al Duhului Sfânt. Tatăl nostru Cel Ceresc este binevoitor față de noi când suntem bolnavi, văzând pătimirile fraților noștri. În duhul poruncii: „Iubește pe aproapele ca pe tine însuți”, noi trebuie să ne compătimim unul pe altul, pentru a se crea o răspundere colectivă, care să ne unească pe noi toți în fața lui Dumnezeu, Creatorul nostru.

(Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, Editura Publistar, București, 2002, pp. 15-16)