Întocmai cum deșertarea de sine a Maicii Domnului a grăbit venirea ceasului Fiului ei, în care Domnul Și-a arătat slava pentru a-i întări pe ucenici în credință, tot așa și sfinții, prin statornicia credinței lor și prin nădejdea mai presus de orice nădejde, grăbesc ceasul marii milostiviri a lui Dumnezeu. Poate că ei nu înțeleg întotdeauna de ce Domnul îngăduie astfel de încercări în viața lor, dar rămân neclintiți în încredințarea că toată dreptatea și toată virtutea sunt ale lui Dumnezeu, Care rămâne binecuvântat și iubit în veac.

Părintele Sofronie spunea că atunci când, asemenea sfinților, vrem să-I aducem lui Dumnezeu pocăință adevărată până la moarte, nu ne sunt îngăduite întrebări de felul: „De ce mi se întâmplă mie una ca asta? De ce Te porți așa cu mine, Doamne?”. Pentru noi, adevărata înțelepciune se vădește în întrebarea: „Doamne, cum să fac ca să nu cad în păcat și să nu mă lipsesc de făgăduințele Tale?”.

Deși foarte puține, mărturiile Scripturii despre viața Maicii Domnului sunt adevărate mărgăritare de mare preț care ne deschid calea spre înțelegerea tainelor lui Dumnezeu. Minunea săvârșită de Domnul în Cana Galileii era menită să-i întărească pe ucenici în credință, căci se cuvenea ca Hristos să Se descopere pe Sine mai întâi acestora și apoi mulțimilor. Când Domnul a prefăcut apa în vin, ochii ucenicilor s-au deschis. În același timp, și în viața Maicii Domnului a avut loc o mare schimbare: până atunci Hristos îi fusese supus, în ascultare față de lege, însă din clipa aceea ea I s-a supus Lui, atât ca Maică, cât și ca roabă a Sa. Menirea vieții noastre este să oglindim prin faptele noastre slava lui Dumnezeu, slavă pentru care El ne-a zidit dintru început și ne poartă neîncetat de grijă.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Adu-ți aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieții duhovnicești în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iași, 2015, pp. 233-234)