Cei care l-au cunoscut personal spuneau şi aceasta despre el: 

– Părintele Nectarie protopsaltul este de statură înaltă, om frumos şi plăcut la faţă, bătrân peste 70 de ani (n.red.: în 1889). Vocea sa este sonoră, dulce şi lină. Cântând, nu se observă nici o mişcare pe figura lui, aşa că s-ar părea că nu este el cel care cântă. Toate cântările compuse de el sunt line şi fără figuri, dar întrunesc seriozitatea şi plăcutul. De aceea, ascultătorii nu se pot dezlipi de a-l auzi cântând. Modulaţia vocii este aşa de desăvârşită la el încât, deşi are un volum de voce puternică, nu întrebuinţează în cântările bisericeşti decât atât cât este necesar în deşteptarea simţului religios prin cântare.

Spuneau călugării din Schitul Prodromu că schimonahul Nectarie nu lipsea niciodată de la slujbele bisericeşti. Tot timpul stătea la locul lui, cu privirea în jos şi cu gândul la cele de sus; ori cânta, ori săvârşea în taină rugăciunea minţii.

Spuneau iarăşi că părintele Nectarie era foarte blând şi tăcut, iar despre cele pământeşti era cu totul indiferent. La ascultare, la biserică, la chilie nu vorbea deloc, fără numai de mare nevoie. De asemenea, nu se amesteca niciodată între cei care făceau tulburare în obşte şi se dezbinau între ei, ci tăcând se ruga pentru toţi. Părinţii numai cât îl vedeau, se cucereau de blândeţea feţei lui şi se împăcau unii cu alţii.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 487)