Gheronda Efrem Filotheitul - Despre înfruntarea ispitelor

Părinții mei,

Fiecare om, fiecare creștin ortodox care vine la Dumnezeu și se apropie de El, mai întâi este încercat, trecut „prin foc și prin apă”. Dacă nu trece prin cuptor, creștinul nu ajunge la reînvierea sufletului. De aceea bunul Dumnezeu, Cel ce „cercetează inimă și rărunchi”[1]cunoaște foarte bine ce ascunde fiecare dintre noi în adâncul inimii lui în privința împătimirii lui, a harismelor și a dispozițiilor pe care le are și intervine în mod corespunzător, de obicei, cu leacuri amare. De multe ori, și printr- o adevărată răstignire, cu scopul de a ne îndrepta sufletul, cu scopul de a ne face sănătoși sufletește și vrednici de a trece cu ușurință vămile, ca să ajungem la Tronul Harului, ca un bun Părinte, ca să dăruiască adevărata înfiere fiului Lui și să devină moștenitor al lui Dumnezeu și împreună-moștenitor cu Hristos, îl va trece prin cuptorul unei aspre încercări. Unul așa, altul altfel, toți vor trece prin încercare, potrivit cu judecata lui Dumnezeu. Ridică Dumnezeu un război și împotriva noastră, a monahilor. Îngăduie demonului și ne pune în luptă, dar nu ne lasă fără har. În același timp, vine și stă împreună cu noi în chip nevăzut și întărește sufletul, luminează omul, îl învață războiul și astfel dă lupta. Acolo, în luptă, fie va fi încununat, fie va fi biruit. Unul dintre aceste războaie este cel trupesc. Începe din tinerețe. Dumnezeu îngăduie demonului curviei să îl lupte pe om cu un război, care poate, în afară, în lume, i-ar fi fost necunoscut, adică se poate ca afară din mănăstire, viața lui să fi fost curată, să nu se fi împletit cu păcatul și să se fi aflat într-o stare normală. Știe Dumnezeu că afară în lume, dacă i-ar îngădui acestui demon să-l ispitească, omul n-ar putea-o scoate la capăt. Astfel Dumnezeu îl luminează, îi dă harul începător, îi dă entuziasm, îi dă voință, îi dă putere, leapădă lumea și vine aici. Intră în câmpul de luptă și după aceea dezlănțuie demonul curviei. Îi spune: „Luptă acum”. Și vine monahul și spune: „Cum? Eu nu aveam acest război! Cum să mă slobozesc acum?” Sau îi dă alt fel de război și simte monahul că a devenit mai rău aici, când este la Mănăstire, în timp ce în lume nu avea nici un război, nu avea atâtea ispite. Îi spune gândul că era mai bine acolo decât aici. Și totuși nu este așa. Aici s-a dezlănțuit demonul, aici l-a lăsat liber să te lupte. De ce? Ca să te arate mucenic, luptător, și să iei cununa pe drept. De aceea se zice că, dacă ar ști oamenii cât de multe ispite are monahul, nu s-ar mai face monahi. Dar și invers. Dacă ar ști oamenii slava monahilor pe cealaltă lume, toți s-ar face monahi. Potrivit Sfântului Isaac Sirul, Dumnezeu nu vrea pentru cealaltă viață niște prostănaci fără minte, neispitiți, necercați, neînțelepți, ci înțelepți. Nu înțelepți în sens lumesc, ci înțelepți în războiul împotriva demonului, împotriva lumii și împotriva noastră înșine. Omul trebuie să devină luptător și prin acest război complicat el devine înțelept, ascuțit la minte și mai licențiat în înțelepciunea cea după Dumnezeu, fiindcă învață arta artelor și știința științelor, meșteșugul meșteșugurilor. Astfel se înalță și devine moștenitor. Al cărei Împărății? Nu al unei împărății pământești, nu al unei împărății stricăcioase, ci al Împărăției celei veșnice și nestricăcioase.

Vezi oameni simpli și în vremurile Părinților, care nu au ieșit din universități și de pe băncile școlilor. Marele Antonie, care nu știa să citească, era talentatul și licențiatul în cele duhovnicești și a primit locul cel dintâi între asceți, fiindcă a devenit înțelept în Dumnezeu. Ca să devenim, așadar, licențiați ai lui Dumnezeu trebuie să dăm felurite lupte, să luăm multe cursuri. Așa cum au copiii la școală multe discipline. Și matematică, și chimie, și fizică și la toate trebuie să dea lupta examenelor ca să treacă, la fel și noi dăm examene fiecare dintre noi gândindu-ne la cum ne vom lua diploma și o notă bună. 

Noi, monahii, nu vrem filosofii lumești, nu vrem învățături. Vrem, ca monahi, să cunoaștem războiul pe care îl avem de dus. Problema e cum vom lupta cu gândurile, cu închipuirea, cu imaginile și cum vom păzi cât mai bine cu putință Sfânta Evanghelie. Ajungem aici. Trupul are nevoie de hrană, de somn, de îmbrăcăminte.

Pe lângă acestea toate, mai este și necesitatea naturală a creșterii neamului omenesc, cum o au și celelalte animale. „Creșteți și vă înmulțiți”, zice Scriptura. Astfel se ridică firea și caută ale sale, caută satisfacerea, împlinirea ei. Războiul este natural. Patima este semănată în fire. Vine și demonul de cealaltă parte și face lucrul și mai puternic. Și intră cârmaci în gândirea noastră, în imaginație, ne aduce imagini, stârnește starea, ne presează. Ce trebuie să facem aici? Inima trebuie să se curățească. Ne învață Hristos, ne învață și Părinții. „Din inimă ies gândurile rele”[2]. Din inimă, zice sar afară toate urâciunile. Inima noastră este plină de rădăcini și rădăcinuțe spinoase, zice Avva Pimen: „Și cine vrea să smulgă aceste rădăcini, sângerează și suferă dureri”. Dacă nu sângerează și nu suferă, potrivit cu învățătura Sfinților Părinți, omul nu se vindecă.

Ia doctorul, Dumnezeu adică, pensa, într-un fel oarecare și trage afară rădăcinile acestea una câte una. Și când le dezrădăcinează, inima simte durere și varsă sânge. Și acela care va face răbdare cu această durere, cu această intervenție a lui Dumnezeu, într-o zi va deveni sănătos. Inima lui astfel, cu râvna omenească și cu ajutorul harului, nu va mai dori aceste lucruri, murdare și urâte. Dar din clipa în care nu va primi această intervenție chirurgicală, care va acționa prin durere și prin dezrădăcinarea rădăcinilor lor și dacă nu va face răbdarea corespunzătoare în țintuirea lui acolo, în intervenția chirurgicală, va rămâne împătimit.