Biserica a cinstit căsătoria reală şi a accentuat faptul că adevărata căsătorie nu este o viaţă de desfătare şi de bunăstare, căci omul care trăieşte în lume nu are vreo micşorare în comparaţie cu monahul, prin faptul că trăieşte alături de femeie. Doar în acest punct i s-a făcut o excepţie, dar este dator să le facă pe toate celelalte la fel ca şi monahul.

„Să nu primim acestea doar în mod simplu, iubiţilor, ci ca oameni învăţaţi, și să ne interesăm mult despre bunăcuviinţa noastră faţă de Dumnezeu şi nici grija casei, nici îngrijirea de soţie, nici grija de copii şi nimic altceva să nu punem înainte, crezând că este destul pentru a răspunde că ar fi de ajuns pentru a ne apăra trăind într-un fel indiferent şi neîngrijit, şi să nu spunem acele cuvinte fără de folos, zicând: sunt din lume, am femeie şi copii. Cei mai mulţi obişnuiesc să spună acestea când le propunem ostenelile virtuţii şi interesul spre studierea Sfintei Scripturi. Nu este specialitatea mea, ar zice cineva, oare aş putea să predic eu lumii, oare sunt eu monah? Ce zici, omule? Numai acelora li se cere să fie cu bunăcuviință faţă de Dumnezeu? Dumnezeu îi doreşte pe toţi oamenii mântuiţi, şi toţi să primească cunoaşterea adevărului, ca nimeni să nu fie indiferent la virtute.”

(Pr. Filotei Faros, Pr. Stavros Kofinas, Căsnicia: dificultăți și soluții, traducere din limba greacă de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2012, pp. 74-75)