Nu am privit niciodată întrebarea aceasta ca un reproș făcut de Domnul Hristos foștilor leproși. În fond, nici nu le era adresată. Ei erau deja în drum spre Ierusalim, la Templu, de unde puteau ridica „certificatul” legal de reinserție socială. Pentru că, în cazul leproșilor, vorbim despre niște morți-vii. Un soi de neoameni acceptați cu greu fie și la marginea lumii locuite de oameni. Un soi de rebuturi fizice. Asupra cărora ți-e scârbă să privești și te temi, mai ales te temi, să nu își transmită moartea spre tine. Izolați, se pare că se strângeau între ei, devenind familii uneori ori alteori cete care terorizau cetăți. Înainte de lepră, puteai fi orice. Rege ori boier, sărac ori bogat, frumos ori urât, iudeu ori samarinean... După lepră, erai lepros și atât. Un „numitor comun” de nedorit, dar care dădea o oarecare unitate celor bolnavi.

Când sunt vindecați, nu mai e la fel. Nouă pleacă să se arate la Templu. Împlinesc ceea ce le spune Hristos: „Duceți-vă și vă arătați preoților!”. Ei pleacă și, pe cale, vindecându-se, caută confirmare în lege. Samarineanul nici măcar nu avea unde pleca. Era străin de neam și închinare chiar dacă rădăcina bolii îl ținuse unit cu  iudeii la aceeași durere și la aceeași identitate. Revin. Cei nouă despre care întrebă Mântuitorul împlineau Legea. Acolo îi trimisese. Samarineanul, în fond, nu avea unde merge și se întoarce spre El. Cel Care, din Învățător, devenise Vindecător. Nu știu nici astăzi care din aceste două Nume este mai important pentru umanitatea din om. 

Unul se întoarce spre Hristos arătând că, atunci când n-ai loc de verificare a Vindecării, Hristos este singura validare. Pentru mine, a fost deseori foarte important să le spun oamenilor, indiferent de confesiune ori credință că, spre deosebire de un idol „administrat” poporului, Domnul Hristos e un Așteptător al întoarcerii noastre. Un Dumnezeu al Bucuriei întoarcerii noastre. Samarineanul revenit din lepră se vindecă de însingurare și recapătă pe Dumnezeu drept ținta închinării sale. Îmi place, pentru că pare frate de așteptare cu isteața femeie samarineană de la fântâna lui Iacob. Cea care află ceea ce leprosul samarinean descoperă în chip imediat: adevărata închinare nu este nici pe muntele samarinenilor și nici în Templul din Sion, ci în Duh și în Adevăr!

Vindecat prin Duh, omul acesta descoperă Adevărul. Stă de vorbă cu El. Cu glas mare se închină, slăvind pe Dumnezeu. Imaginea este a unui om sărac care descoperă o comoară a unui om pierdut care își vede cetatea către care înainta dezorientat, așteptându-l cu porțile deschise. Și masa pentru călători îmbelșugată. Mântuitorul nu întoarce în boală pe acei nouă care nu se întorc către El. Știe că sunt sinceri în credința lor, altfel nu s-ar fi vindecat în drum spre preoți. Dar ne vorbește nouă, celor de aici și de acum, departe de Ierusalim, ca fără El nu am fi avut niciun punct de reper închinării și vorbirii cu Dumnezeu. Niciun altul decât idolatria, frica și rațiunea anchilozată de teamă. 

Intimitatea omului vindecat cu Dumnezeu sporește. El știe că fără Hristos niciun om din lume nu poate să-i redea libertatea de a fi om. Îmi sună atât de decent și de exploziv, deopotrivă, încât îmi pare că dincolo de vindecarea de lepră a primit înapoi viață. Și cred, fundamental, că așa și este. Nu știm în istorie ce a mai făcut omul acesta. Ca oricare dintre noi, va fi murit după ce a trăit viața unui lepros vindecat. Ce șoc va fi fost după moarte pentru el să vadă că tot Mântuitorul Hristos e Judecătorul ce-l vindecă de moarte! Așa și noi. Pe firul vieții, în nodurile lui definitorii, ne întâlnim cu Cel Care și după moarte ne așteaptă. Ne așteaptă să încercăm curajos să fim vindecații Lui! Ca să învățăm încă din timpul vieții ce înseamnă Învierea! Să fim întrebați, întorși fiind la El: Ceilalți unde sunt? Și să știm să răspundem: Doamne, trimite-mă după ei și ți-i voi aduce! Să nu-i lăsăm. Să fim mereu alături de cei care merg la Templu, dar uită de Dumnezeu.