Text și context

Aidoma tuturor celorlalte momente de popas duhovnicesc din Postul Mare și duminica de astăzi are în centru două relatări evanghelice. În vreme ce prima dintre ele aduce în atenție prevestirea Patimilor și solicitarea insolită a doi dintre ucenicii Mântuitorului, următoarea, dedicată Sfintei Maria Egipteanca, vine să ilustreze un mod aparte de primire al iertării. Găzduită în cel de-al șaptelea capitol al relatării Sfântului Luca, pericopa, asupra căreia ne vom opri în rândurile următoare, face parte dintr-o suită de evenimente mustind a sens și mesaj.

Feluritele forme ale păcătoșeniei – fariseul și femeia

Vindecarea slugii sutașului și învierea filului văduvei din Nain, condamnată altminteri la a-și pogorî singură, cernitele cărunteți în groapă, e urmată de o suită de dialoguri. Unele cu ucenicii lui Ioan Botezătorul, alții cu contestatarii săi. Mântuitorul ține să se plaseze în raport de continuitate cu Înaintemergătorul și să vorbească despre originalitatea și unicitatea lui în peisaj. Arată, într-un limbaj încifrat că acesta nu poate fi subsumat nici fariseilor, nici saducheilor, esenienilor ori zeloților. Că frumusețea și profunzimea mesajului său rezidă tocmai în faptul că nu e afiliat ideologic. Omul vorbește în baza unei revelații directe, nu ca sclav al unor percepte pe care nu le înțelege.

Profunda diatribă împotriva contestatarilor celui pomenit e urmată de un popas. Ca răspuns la solicitarea unuia dintre farisei, Domnul adăstează la masă, în casa sa. Omul e parte a tagmei celor socotiți drept întruparea corectitudinii sociale. Poate că tocmai acest lucru îl va face să fie nițel cam arogant ulterior.

Între cei care-i vor călca pragul spre a se bucura de prezența Învățătorului se numără și o femeie păcătoasă. Naratorul ține să menționeze în mod explicit faptul că era cunoscută în întreaga cetate pentru faptele ei reprobabile. Ceea ce va urma vine însă să arate cât de dăunătoare pot fi preconcepțiile. Să lăsăm Evanghelistul să depene șirul celor petrecute: „Și, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, și cu părul capului ei le ștergea. Și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir”.

Tandrețea pocăinței și cea a iertării

Manifestarea ei tandră vine ca urmare a pocăinței. Asemenea tuturor celor de la masă, femeia știa cine este. Cunoaște de ce se face vinovată și ce părere are lumea despre ea. Păcatul ei e unul cu puternic impact social și cere o pocăință publică. Doar că gestul său nu e doar neînțeles, ci și răstălmăcit. Gazda însăși e revoltată. Culmea, nu de atitudinea păcătoasei, ci de acceptul dat de Învățător în realizarea ei. Își zice în sine: „Acesta, de-ar fi proroc, ar ști cine e și ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă”. Domnul cunoaște gândurile sale. Nu-I sunt plăcute. Îi dă răspuns. Delicat și calm, fără a jigni și ilustrând ceea ce spune prin intermediul unei parabole. Una ale cărei personaje sunt doi datornici. Concluzia zilei este că intensitatea iertării e direct proporțională cu dragostea ce acompaniază actul pocăinței.

Odată lămurite aspectele de etică socială, Hristos ține să aducă în atenție și elementele ce privesc propria Sa divinitate. Sub privirile nedumerite ale mulțimii îi iartă femeii păcatele și-i laudă credința. Valorile Lui sunt de bună seamă diferite de cele ale auditoriului.

În loc de concluzii                                                                                                         

În centrul istorisirii de astăzi se găsește de bună seamă iertarea. Iisus ține să arate că înaintea lui Dumnezeu ea nu reprezintă un fapt inaccesibil. Și că în logica divină, odată ce a primit-o, omul nu mai este condamnat la purtarea stigmatului vechilor păcate. Redevine pur. Imaculat. Capabil să-și rescrie din nou biografia. Domnul nu dă o a doua șansă cu jumătate de inimă. Cum Dânsul ne este model, ar trebui să privim și noi cu atenție și seriozitate și poate, mai des, la acest episod. Și să ne gândim că și nouă ni se cere la fel. Să iertăm, cu toată inima și ușor. Conștienți fiind că descătușarea sufletelor noastre e condiționată de practica acestui sentiment. Dacă Dumnezeu e capabil să ne ierte într-o clipită, de ce procesul iertării durează adeseori la oameni ca procedurile juridice cele mai anevoioase? N-ar fi mai simplu și mai benefic pentru noi să reducem drastic timpii de reacție în chestiuni cu relevanță duhovnicească precum aceasta? Nu-i greu tare. Îndrăzniți!