Lucian a fost unul dintre cei mai pricepuți și dinamici ziariști, un personaj de poveste care știa, deopotrivă, să cultive relațiile profesionale și pe cele interumane. Practic, mai toți cei pe care-i aborda ca jurnalist sfârșeau prin a-i deveni, dacă nu prieteni, măcar bune cunoștințe. A lucrat în presa locală și națională, inclusiv la Radio Trinitas, în perioada de debut a acestui post de radio. Ultimii ani din viață i-a dedicat neobosit postului de televiziune Iași TV Life. L-am condus pe 1 august 2023 pe ultimul drum cu multă durere în suflet, dar și cu nădejdea că acum se odihnește în lumina Cuvântului!

***

În istoria jurnalismului, primul comunicat de presă este considerat, de regulă, textul publicat pe 30 octombrie 1960 în „The New York Times” de către Pennsylvania Railroad Company, în urma unei catastrofe feroviare. Dar, dacă ne uităm de-a lungul secolelor, e posibil să constatăm că primul mesaj/ text de tip „comunicat” datează încă de pe vremea în care Moise conducea prin pustiu pe evreii scoși din robia egiptenilor – adică acum vreo 3.500 de ani! Să luăm, pe rând, cele patru caracteristici ale unui comunicat de presă clasic și să vedem dacă putem să le identificăm în evenimentele relatate în Vechiul Testament.

1)  „Comunicatul oficial are drept emitent o autoritate sau o instituție ale cărei activități privesc o mare parte din populație”.

Autoritatea, în cazul nostru, este Însuși Dumnezeu, iar receptorii sunt membrii „poporului ales” (cf. și Deuteronomul 7, 6), adică evreii acelor timpuri. Mesajul lui Dumnezeu este numit Vechiul Legământ – pentru a se diferenția de Noul Legământ sau Noul Testament, cel din Evanghelii.

2) „Comunicatul se referă la o problemă specifică, o situație, un eveniment important pentru întreaga populație sau pentru un grup bine determinat”.

„Problema specifică” în cazul despre care vorbim era binecuvântarea unui popor de către Dumnezeul Cel Viu, în sensul făgăduinței făcute patriarhului Avraam: „Voi pune legământul Meu între Mine şi între tine şi urmaşii tăi, din neam în neam, să fie legământ veşnic, aşa că Eu voi fi Dumnezeul tău şi al urmaşilor tăi de după tine” (Facerea 17, 7). 

Pentru ca această relație să „funcționeze”, poporul israelit trebuia să respecte anumite rigori. Concentrat, acestea se regăsesc în cele zece porunci. Iată și pasajul din Biblie care ne vorbește despre situația în care se afla poporul evreiesc și despre modul în care Dumnezeu îl cercetează: „Iar în luna a treia de la ieşirea fiilor lui Israel din pământul Egiptului, chiar în ziua de lună plină, au ajuns în pustia Sinai. Plecase deci Israel de la Rafidim şi, ajungând în pustia Sinai, au tăbărât acolo în pustie, în faţa muntelui. Apoi s-a suit Moise în munte, la Dumnezeu; şi l-a strigat Domnul din vârful muntelui şi i-a zis: «Grăieşte casei lui Iacov şi vesteşte fiilor lui Israel aşa: „Aţi văzut ce am făcut Egiptenilor şi cum v-am luat pe aripi de vultur şi v-am adus la Mine. Deci, de veţi asculta glasul Meu şi de veţi păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veţi fi popor ales, că al Meu este tot pământul; Îmi veţi fi împărăţie preoţească şi neam sfânt!”. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel». Şi venind, Moise a chemat pe bătrânii poporului şi le-a spus toate cuvintele acestea pe care le poruncise Domnul” (Ieșirea 19, 1-7).

3) „Comunicatul este transmis de către autoritatea/ instituția respectivă sau de către o persoană împuternicită și recunoscută ca atare”.

Autoritatea ce comunică este Însuși Dumnezeu, iar comunicatorul este prorocul Moise: „Atunci tot poporul, răspunzând într-un glas, a zis: «Toate câte a zis Domnul vom face şi vom fi ascultători!» Şi a dus Moise cuvintele poporului la Domnul” (Ieșirea 19, 8). De semnalat această exprimare: „a dus Moise cuvintele poporului la Domnul”. Moise este mesagerul lui Dumnezeu dar, folosind limbajul omului de azi, el este și purtătorul de cuvânt al poporului, cel ce „duce cuvintele”. Acest popor nu putea comunica direct cu Dumnezeu, nefiind la un nivel spiritual atât de înalt, de aceea apelează la cineva care să înlesnească această comunicare: „Apoi a zis către Moise: «Vorbeşte tu cu noi şi vom asculta, dar Dumnezeu să nu grăiască cu noi, ca să nu murim»” (Ieșirea 20, 19). Cumva, Moise este mediatorul, cel ce înlesnește în ambele sensuri comunicarea dintre Dumnezeu și „poporul ales”.

4) „Comunicatul apare întotdeauna în formă scrisă chiar dacă, mai nou, există și versiuni video sau audio”.

Tot în scris a comunicat Dumnezeu și cele zece porunci: „A venit deci Moise şi a spus poporului toate cuvintele Domnului şi legile. Atunci a răspuns tot poporul într-un glas şi a zis: «Toate cuvintele pe care le-a grăit Domnul le vom face şi le vom asculta!» Iar Moise a scris toate cuvintele Domnului” (Ieșirea 24, 3-4).

Cele zece porunci au fost consemnate pe ceea ce se cheamă „table ale legii”. Au fost două astfel de momente. Prima dată, Însuși Dumnezeu a scris aceste porunci: „După aceea Moise, întorcându-se, s-a pogorât din munte cu cele două table ale legii în mână, scrise pe amândouă părţile lor – pe o parte şi pe alta erau scrise. Tablele acestea erau lucrul lui Dumnezeu şi scrierea era scrierea lui Dumnezeu săpată pe table” (Ieșirea 32, 15-16).

Atunci când a coborât din muntele Sinai, Moise i-a găsit pe evrei închinându-se unui vițel de aur plăsmuit de Aaron. Mâniindu-se, Moise „a aruncat din mâinile sale cele două table şi le-a sfărâmat sub munte” (Ieșirea 32, 19). A urcat a doua oară pe muntele Sinai și din nou a coborât cu alte table ale Legii, cu aceleași zece porunci, dar de data aceasta scrise chiar de proroc: „Şi a scris Moise pe table cuvintele legământului: cele zece porunci” (Ieșirea 34, 28).

Concluzii

A interpreta în cheie jurnalistică modalitatea de comunicare din acele vremuri între Dumnezeu și oameni nu aduce atingere conținutului mesajului, unul eminamente teologic. Desigur, analogia cu un comunicat de presă merge până la un anumit punct pentru că, în acele vremuri, nu putem vorbi propriu-zis de presă – în sensul modern al cuvântului. Dar se poate vorbi, chiar și pentru acele timpuri atât de îndepărtate, de... canale de comunicare. 

E greu de crezut că Moise vorbea în același timp cu mii de oameni sau cu fiecare în parte. Din câte se poate deduce, prorocul se folosea de cei ce erau „căpetenii în popor: peste mii, peste sute, peste cincizeci, peste zeci” (Ieșirea 18, 25). Fiecare căpetenie avea, așadar, o anumită „audiență”. De altfel, după ce coboară pentru a doua oară cu tablele Legii, „i-a chemat Moise şi au venit la el Aaron şi toate căpeteniile obștii şi Moise a grăit cu ei.  După aceasta s-au apropiat de el toţi fiii lui Israel şi el le-a poruncit tot ce-i grăise Domnul în Muntele Sinai” (Ieșirea 34, 31-32). Chiar dacă nu se menționează în chip explicit, putem presupune că mesajul către toți „fiii lui Israel” era transmis, de fapt, prin intermediul acestor căpetenii, cei care vorbeau mai întâi cu Moise.