Depersonalizare și dezbinare, efectele unui „cosmoviciu de comunicare”

Faptul că avem un cont pe rețelele de socializare, de exemplu, chiar și unul cu nume și date reale, ne induce un soi de dedublare. Suntem și nu prea suntem noi cei ce gestionăm comunicarea.

Suntem online, mai mereu conectați. Ne bucurăm de „comunicarea instant”, de faptul că orice informație e, practic, „la doi pași” (la două click-uri) distanță, dar suntem mai înstrăinați de noi înșine și mai dezbinați ca niciodată. Care să fie explicația?

Mediul influențează comunicarea, e un lucru știut. Nu e totuna dacă transmit ceva față către față, prin scris, vorbind la telefon sau postând un comentariu la adăpostul anonimatului. Diferitele canale de comunicare „condimentează” conținutul. Să zicem că vreau să-mi fac cunoscută nemulțumirea față de faptele sau de cuvintele cuiva. În funcție de modalitatea prin care aleg să comunic, mesajul meu va îmbrăca nuanțe ce vor influența în mod covârșitor natura dezbaterii.

Comunicarea excesivă în online favorizează depersonalizarea și dezbinarea, ca efect direct a două facilități de ordin tehnic prost gestionate.

Faptul că avem un cont pe rețelele de socializare, de exemplu, chiar și unul cu nume și date reale, ne induce un soi de dedublare. Suntem și nu prea suntem noi cei ce gestionăm comunicarea. Contul devine un soi de avatar, cam ca la jocurile de pe calculator. De unde și o falsă senzație de libertate ‒ în fapt, un început al depersonalizării. Din spatele tastaturii spunem ceea ce nu putem spune „în față” cuiva. Sau de o manieră mult mai radicală. Așa cum bârfim cu ușurință pe cel ce nu e prezent. Pentru că prezența „doar virtuală” a cuiva ne subțiază rușinea și ne șubrezește politețea.

A doua problemă o reprezintă ispita de a comunica „pe loc”. Tehnica ne ajută acum să reacționăm practic instantaneu la orice. Dar o facem adesea în mod pătimaș, fără a ne acorda un timp de reflecție. Odată ce am apucat să postăm ceva, chiar dacă apoi sesizăm că am greșit, ne vine extrem de greu să mai retractăm. Din orgoliu, ne înverșunăm să ne susținem punctul de vedere inițial. Și așa se creează falii adânci între noi și unele persoane care poate ne erau prieteni (și) în viața reală. Iar de la dezbinarea între persoane la dezbinarea între comunități întregi nu e cale lungă.

În primul meu an de Filosofie, 1993-1994, am urmat cursul de psihologie generală ținut de regretatul profesor Andrei Cosmovici. Domnia sa ne povestea celor prezenți la una dintre prelegeri cum, la începutul căsniciei, a decis împreună cu soția să-și spună unul altuia tot ceea ce le trecea prin cap. Cu alte cuvinte, să nu ascundă nimic și să spună totul „pe loc”, fără tergiversări, fără rușine sau frică de celălalt. După scurt timp, s-au văzut nevoiți să renunțe la această convenție. Acest gen de „comunicare” le afecta serios relația. Oricum, erau gânduri care veneau și plecau. Nu totul trebuie spus, sunt lucruri pe care ni le asumăm și le gestionăm lăuntric. Timpul, răbdarea și discernământul ne fac să decidem ce anume este de folos și ce nu să verbalizăm. Aș numi această boală a omului „conectat”, care crede că trebuie (e dator chiar!) să comunice instantaneu tot ce-i trece prin cap un... „cosmoviciu de comunicare”!

Pe scurt, iată care ar fi și consecințele unei astfel de maladii spirituale benigne, dar cu efecte maligne:

1) Tendința de a cosmetiza realitatea (felul în care ne alegem poza de profil, ce postăm despre noi etc.). Este o deturnare a chemării divine spre desăvârșire, o maimuțărire a acesteia.

2) Mai agresivi, mai radicali, mai vocali în toate privințele. În loc să luptăm cu păcatul, cu propriile neputințe, comunicând atât de mult în „virtual”, suntem mai predispuși în a lupta cu orice altceva, cu tot răul din lume chiar – doar să nu luăm aminte la noi înșine și la patimile noastre.

3) Multă închipuire sau părere de sine. Faptul că avem o opinie pe orice subiect nu ne face și competenți în toate domeniile. În ochii lui Dumnezeu toți suntem importanți, dar nu toți avem o aceeași lucrare și aceleași daruri.

4) Adevărul și realitatea sunt serios alterate. Setea de cunoaștere nu este și nu va fi niciodată potolită de cantitatea de informații. E nevoie de mult discernământ și de o selecție riguroasă a cuvintelor pe care le primim în „cămara inimii” noastre.

Ce putem face (posibile remedii):

1) Când avem de ales, să preferăm întotdeauna o comunicare cât mai directă, evitând tehnologia. Sau să vorbim la (video)telefon, dacă nu e posibilă întâlnirea față către față.

2) Să nu ne grăbim să postăm un punct de vedere dacă nu este o situație presantă. Nu degeaba se spune că „noaptea e un sfetnic bun”.

3) Dacă vrem neapărat să postăm ceva, o replică, să rostim mai întâi textul cu voce tare, ca și cum persoana ar fi de față.

4) Nu în ultimul rând, să ne rugăm pentru cei cu care dialogăm. Dacă primim pe cineva în inima noastră, îl vom vedea, treptat, altfel decât ca pe un străin sau un dușman.

Desigur, mai sunt și alte metode care pot ajuta în acest proces, dar vă las pe dumneavoastră să le descoperiți, pe măsură ce vă veți „decupla” de la cosmoviciu și veți cultiva... cosmovirtutea.

De la același autor

Ultimele din categorie