Peripeția de mai sus [întemnițarea sfântului] a avut drept scop întreruperea călătoriei și prin urmare, rămânerea sfântului Neofit în insulă. Celor cu credință tare nimic nu li se poate întâmpla sau mai bine zis nu se poate interpreta  nimic în viața lor ca fiind întâmplător. Pe baza legii duhovnicești, ca un criteriu infailibil, prin care Atotțiitorul chivernisește întreaga zidire, a tras concluzia Cuviosul Părintele nostru că piedica aceasta nu era o întâmplare, nu era nimic întâmplător, cum spuneam, ci un mod tainic al intervenției lui Dumnezeu, Care întotdeauna ascultă cererile robilor Lui și îi izbăvește pe ei. Nu a interpretat intervenția oamenilor în planul lui ca pe o răutate, cum ar spune oricine într-un caz asemănător, ci a alergat imediat prin credință la Cel ce poate să mântuiască. „Unde este purtarea de grijă a Celui ce vede toate?”

„Când Te-am chemat m-ai auzit Dumnezeul dreptății mele, milostivește-Te spre mine și ascultă rugăciunea mea”. Și iarăși: „Voia celor ce se tem de El o va face și rugăciunea lor o va auzi și-i va mântui pe ei”. De câte ori nu ni se întâplă și nouă asemenea lucruri, iar noi, rătăciții, interpretăm greșit scopul și în loc să ne folosim, ne luptăm cu mânie împotriva pricinilor evidente, care, chipurile, ne împiedică de la ținta noastră, în timp ce dumnezeiasca Pronie de sus a îngăduit eșecul pentru siguranța noastră viitoare.

Prin corecta interpretare pe care sfântul a dat-o propriei lui piedici, a reușit în mod real să descopere locul mai dinainte rânduit al viitoarei lui locuințe, astfel încât și el însuși să se odihnească și să se sfințească, precum dorea, dar în același timp și Biserica și patria lui să dobândească neîntrerupt purtarea lui de grijă și ocrotirea.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Sfânta Mare Mănăstire a Vatopedului, Sfântul Munte, 1988)