Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-ați iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieșit și am venit. Pentru că n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis. De ce nu înțelegeți vorbirea Mea? Fiindcă nu puteți să dați ascultare cuvântului Meu. Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii. Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeți. Cine dintre voi Mă vădește de păcat? Dacă spun adevărul, de ce voi nu Mă credeți? Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultați, pentru că nu sunteți de la Dumnezeu. Au răspuns iudeii și I-au zis: Oare nu zicem noi bine că tu ești samarinean și ai demon? A răspuns Iisus: Eu nu am demon, ci cinstesc pe Tatăl Meu și voi nu Mă cinstiți pe Mine. Dar Eu nu caut slava Mea. Este cine să o caute și să judece. Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă va păzi cineva cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac. (Ioan 8, 42-51)

Ca și citirile din săptămâna precedentă, textul Evangheliei din lunea săptămânii a cincea după Sfintele Paști face parte dintr-un cuvânt al Domnului către iudeii care se adunaseră la templul din Ierusalim. Iisus le vorbise pe față despre filiația Sa divină, ceea ce i-a provocat mult pe aceștia, ba se gândeau să Îl omoare. Însă, Evanghelistul mai notează că aceștia nu au făcut nimic, pentru că ceasul Lui n-a sosit încă. Acest amănunt susține expresia des repetată în slujbele bisericești, cum că Domnul este Cel care Însuși S-a dat spre răstignire, atunci când a sosit ceasul, iar până atunci, deși s-au ivit multe prilejuri, nimeni nu s-a putut apropia de El ca să Îi facă vreun rău. 

Însă, cuvintele destul de tăioase ale Domnului le putem simți ca și cum s-ar adresa și nouă. Ne spune că dacă Îl iubim cu adevărat, atunci am fi copiii Tatălui celui ceresc și L-am recunoaște pe Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu. Desigur, noi mărturisim acest lucru, mai ales acum când ne și salutăm cu exclamația: „Hristos a înviat!” și confirmăm credința noastră, spunând „Adevărat a înviat!”. De multe ori mărturisirea aceasta rămâne una formală, doar cu buzele. Dacă L-am mărturisi de-adevăratelea și L-am iubi, am împlini, așa cum se spune în Evanghelie, poruncile Domnului, faptele iubirii. Din păcate, așa cum se poate constata din știrile publicate în presă, radio sau televiziune, omenirea se îndeletnicește destul de des cu alte fapte decât cele ale iubirii și ale frăției. Desigur, se poate nuanța faptul că de cele mai multe ori binele se face în taină și nu se trâmbițează. De multe ori lucrurile bune sunt considerate non-știri, mai ales dacă nu provoacă reacții din partea virtualilor consumatori de informații. 

Se mai poate concluziona din această pericopă evanghelică și faptul că dacă nu suntem fiii Tatălui ceresc, totuși trebuie să fim fiii cuiva, iar pericolul asocierii cu „tatăl minciunii” este foarte mare. În acest context, e de înțeles de ce se constată că în zilele noastre a slăbit credința în Hristos. Fiindcă Evanghelia vestită de El dezvăluie adevărul incomod care contrastează nedreptatea vieții noastre, iar cei care se îndeletnicesc cu lucruri lumești pentru a trăi liniștiți mai departe în stilul propriu, își „programează” gândirea ca să nu Îl mai audă, să nu Îl mai creadă. De aceea, imaginea lui Iisus sau cuvintele Evangheliei sunt adesea eliminate din spațiul public sau există intenții de a le elimina. Omul apostat se rezumă la cotidianul său lipsit de miracolul vieții, în care Învierea rămâne doar un mit, o legendă care nu mai are cum să se aplice în societatea modernă, în care totul e măsurat, cântărit, cuantificat.

În discuția Domnului cu oponenții Săi se mai remarcă un cuvânt important. Hristos nu are nevoie de cinstirea noastră, ci noi avem nevoie de cinstirea Lui. El nu caută slava Sa, ci spune: „Este cine să o caute și să o judece”. Aceste cuvinte se înrudesc cu expresia profetică: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea 6, 6). În Psalmul 50 citim că jertfa bineplăcută lui Dumnezeu este „duhul umilit, inima înfrântă și smerită”. Hristos nu Se preaslăvește cu mare pompă, ci în smerenie, bună-cuviință și fapte bune. Se explică spusele Mântuitorului Iisus din încheierea acestei Evanghelii: „Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”. Desigur, nu se referă la moartea trupească prin care avem de trecut cu toții, ci la lipsa numelui păcătoșilor din „cartea vieții” (Apocalipsa 3,5; 20,15), care este susținută în viața de aici cu uitarea din partea lumii schimbătoare, iar în viața de acolo cu remușcări. 

Nu e potrivit a încheia această meditație, la spusele Domnului, într-o notă pesimistă. Din contră, concluzia acestora este una de bucurie și de speranță. Suntem chemați să păzim cuvântul Lui, adică să țintim la un real efect al Botezului nostru din pruncie. Acolo noi, prin intermediul nașului, am spus că ne lepădăm de Satana și că ne unim cu Hristos. Paza cuvintelor Sale înseamnă mai mult decât respectarea unor legi rigide, ci tocmai înfăptuirea cuvintelor Lui. Dacă facem faptele iubirii la care am fost chemați, nu vom vedea moartea in veac.