Canoanele Maicii Domnului sunt cântări de o frumusețe literară şi de o profunzime teologică aparte, atribuite de tradiție renumitului imnograf bisericesc Sfântul Ioan Damaschinul. Trăitor în secolul al VIII-lea, Sfântul s-a dovedit un mare apărător al cultului icoanelor, nutrind o evlavie deosebită față de Maica Domnului. Pe lângă lucrările dogmatice și polemice, Sfântul Ioan a lăsat Bisericii o bogată operă imnografică. Amintim din ea doar Octoihul (carte de slujbă cuprinzând cântări, tropare și canoane, rânduite după cele opt glasuri și după zilele săptămânii; se foloseşte la strană din Duminica Tuturor Sfinților până la începutul Postului Mare, deci în cea mai lungă perioadă liturgică din an). Tot Sfântul Ioan Damaschinul se pare că a compus Octoihul de canoane închinate Maicii Domnului la care ne referim astăzi. El conține 56 de canoane rânduite pe zile și pe glasuri. Tradiția athonită i-a prețuit scrierea, incluzând-o în pravila zilnică de rugăciune, numită în limbajul liturgic Theotokarion.

Se pare că în Sfântul Munte au circulat multiple versiuni ale Octoihului Maicii Domnului. Din secolul al XIX-lea, s-a generalizat folosirea unei culegeri alcătuite în anul 1796 de Sfântul Nicodim Aghioritul. Monahii athoniți au numit-o şi Cartea celor 1000 de laude ale Maicii Domnului. Dacă în cazul primei variante se poate vorbi despre un singur autor, judecând după aspectul unitar al textului, în privinţa Theotokarion-ului Sfântului Nicodim, lucrurile stau cu totul diferit, căci ne găsim, de fapt, înaintea unei compilații a celor mai cunoscute canoane din tradiția bizantină închinate Maicii Domnului, alcătuite de cei mai renumiţi şi apreciați imnografi: Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Theodor Studitul, Iosif Imnograful, Patriarhul Fotie, Gheorghe al Nicomidiei, Patriarhul Ignatie, Patriarhul Atanasie, Arsenie Monahul, Teoctist Studitul și alții.

Cartea a fost tradusă în limba română și tipărită la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei în anul 2012, cu titlul Noul Theotokarion, Canoane aghiorite ale Maicii Domnului. Traducătoarea, Laura Enache, menționează în prefață faptul că în traducerea textului a recurs la câteva ediții tipărite în limba greacă, cea mai veche datând din anul 1849.

Având în vedere că tradiția monastică românească a folosit varianta octoihului mariologic atribuit Sfântului Ioan Damaschinul de aproape două secole, vom zăbovi asupra istoricului ei atât cât ne permit însemnările existente.

Așadar, la rânduiala Pavecerniței mici, după rostirea Crezului se spune: „urmează apoi canonul din canoanele Maicii Domnului, al glasului de rând. Iar după sfârșitul canonului se cântă: Cuvine-se cu adevărat…”. Nu se știe exact în ce împrejurări Sfântul Ioan Damaschinul a compus canoanele închinate Născătoarei de Dumnezeu. O tradiție athonită, referindu-se la icoana Maicii Domnului cu trei mâini, numită „Trihirusa”, amintește că împăratul iconoclast bizantin Leon Isaurul a poruncit să i se taie mâna dreaptă Sfântului Ioan, căci, arătându-se un neînfricat apărător al icoanelor, a scris numeroase epistole prin care îi îndemna pe creștini să apere icoanele și să nu-și piardă credința în Maica Domnului. Cu braţul mutilat, cuprins de o sfâșietoare durere, Ioan nu și-a pierdut nădejdea. S-a rugat cu stăruință Maicii Domnului să-l izbăvească. Adormind cu rugăciunea pe buze, în vis a avut o descoperire: l-a cercetat însăși Născătoarea de Dumnezeu, mângâindu-l și făgăduindu-i că se va milostivi spre el. Dimineață s-a trezit vindecat. Din îngăduința Maicii Domnului, în locul tăieturii a rămas doar un fir roșu, ca să amintească mereu de retezarea mâinii sale drepte. În semn de recunoștință și mulțumire, Sfântul Ioan Damaschinul a compus aceste imne de laudă închinate Binefăcătoarei lui. Iconografia răsăriteană a fixat minunea în icoana Maicii Domnului cu trei mâini, numită „Trihirusa”.

Aminteam că, de la începutul secolului al XIX-lea, în Sfântul Munte circulă varianta Theotokarion-ului alcătuit de Sfântul Nicodim Aghioritul. Până atunci, probabil existau mai multe compoziții imnografice închinate Maicii Domnului, între care și cea a Sfântului Ioan Damaschinul. Această versiune, tălmăcită în românește, s-a tipărit prima dată la noi în anul 1816, la Mănăstirea Neamț, așa cum reiese din prefața intitulată „Cuvânt către binecredincioșii cititori”, a Arhimandritului Silvestru, starețul sfintelor mănăstiri Neamț și Secu. El îl numește pe Sfântul Ioan Damaschinul „vioara Duhului și adevăratul prieten și cântărețul cel preadulce al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu”. Din evlavie faţă de Maica Domnului, el a compus octoihul de canoane spre lauda şi slava Ei. Socotind că respectiva culegere va constitui un dar neprețuit pentru neamul românesc, s-a hotărât tălmăcirea ei din grecește în românește, „ca nu numai de monahi să fie citite, ci și preoții de mir și credincioșii să le citească ca să-și câștige de ajutătoare pe Împărăteasa atotputernică”.

Cât privește folosul acestor duhovnicești lecturi, să apelăm din nou la cuvintele pline de înțelepciune ale starețului Silvestru: „și cel ce le va citi să fie încredințat că nu numai după moarte, ci și aici nu-l va lăsa Domnul și Stăpâna să cază în primejdii sau să sfârșească cu moarte rea”.

Luând aminte la pilduitoarele povețe, să citim, așadar, cu necurmată nădejde, canoanele Maicii Domnului, fie cele tipărite mai de demult, atribuite Sfântului Ioan Damaschinul, fie cele traduse recent, grupate și diortosite de Sfântul Nicodim Aghioritul. Văzându-ne dragostea şi râvna Împărăteasa cea preabună ne va binecuvânta viața cu alese bucurii şi împliniri, iar la ceasul înfricoșatei judecăți ne va fi chezășuitoare și nebiruită mijlocitoare.