Atenţia trebuie să fie indestructibil legată de rugăciune, în acelaşi fel în care trupul este legat de suflet. Cu alte cuvinte, mintea trebuie să supravegheze inima la vremea rugăciunii, mereu rotindu-se în jurul ei, acolo, înăuntru, şi de acolo, din adâncurile inimii, ea trebuie să trimită rugăciuni către Dumnezeu, spunând mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase,  miluieşte-mă”. De îndată ce mintea gustă şi simte acolo, în inimă, că Domnul este bun şi este îndulcită, ea nu mai vrea să părăsească locul inimii, ci spune dimpreună cu Apostolul Petru: Doamne, bine este nouă să fim aici (Mt. 17, 4). Ea vrea să se rotească, alungând şi expulzând, ca să spunem aşa, toate ideile sădite acolo de diavolul, nepermiţând vreunui gând al acestei lumi să rămână şi astfel, păstrându-se săracă în duh – lipsită de orice gând lumesc. O astfel de lucrare pare foarte grea şi nesuferită celor ce nu au cunoştinţă despre ea. Dar celor ce i-au gustat dulceaţa şi s-au bucurat de ea în străfundurile inimii lor, exclamă ca dumnezeiescul Pavel: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? (Rom. 8, 35).

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 332)