Dacă este o filosofie să gândim la moarte, cu atât mai mare filosofie este gândul la viaţă. Filosofia să gândeşti la moarte este în sensul că nu trebuie să ne lipim de lucrurile pământeşti mai mult decât este necesar, să nu căutam o afirmare a lor peste trebuinţă. Acesta este rostul filosofiei gândului la moarte.

Să ştiţi ca eu nici nu mă pot gândi la moarte! Nu ştiu unde-oi ajunge... la bine ajung, în orice caz! De ce cred că ajung la bine? Pentru mila lui Dumnezeu, dacă-i vorba, nu pentru faptele mele. La noi la mănăstire, Părintele Serafim zicea că Dumnezeu n-are pe nimeni de pierdut. Dacă vrea omul să se piardă, se poate pierde, dar Dumnezeu nu vrea să-l piardă. Şi cred în cuvântul spus de Părintele Arsenie: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”.

Însă, metodele de îmbunătăţire şi de gândire duhovnicească sunt diferite, nu putem să folosim aceleaşi metode, pentru că nu se potrivesc cu noi.

De pildă, undeva se spune că un sfânt, un părinte din Pateric, zicea că toată lumea se mântuieşte, numai el nu se mântuieşte. Nu cred că e corect să spui lucrul acesta, pentru că mântuirea nu atârnă numai de om, ci atârnă şi de Dumnezeu, e şi Dumnezeu la lucru în mântuirea omului. Eu cred că se vor mântui mai mulţi decât credem noi că se vor mântui.

Important e să avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu şi să-I slujim lui Dumnezeu, pentru bunătatea Lui. Şi atunci, nu avem motive să ne gândim la moarte, ci avem motive să ne gândim la bunătatea lui Dumnezeu, la rai, la viaţa veşnică. Dar, şi în acest fel, tot ne dezlipim de lucrurile acestea şi nu mai ţinem aşa de mult la ele, ca necredincioşii.

Iar în ceea ce-l priveşte pe părintele acela, care zicea că numai el nu se mântuieşte, nu cred că avea dreptate, adică nu avea dreptate să-L nedreptăţească pe Dumnezeu. Însă era metoda lui. Personal, cred că mântuirea este o chestiune care trebuie urmărită prin legătura cu Dumnezeu, prin slujirea lui Dumnezeu, nu prin părerile noastre despre mântuire. Aşa că, dacă nu mă gândesc la moarte şi mă gândesc la viaţă, tot mă gândesc la ceva care mă ajută.

(Arhimandrit Teofil Părăian, Din ospăţul credinţei, Editura Mitropoliei Olteniei, pp. 41-42)