Multe dureri şi multe frământări are creştinul de azi. Adesea se vede copleşit de păcate, plin de neputinţe, nestatornic, fricos, plin de griji... Ar vrea să-şi schimbe viaţa şi nu reuşeşte. Mereu se poticneşte, mereu se simte vinovat. Crede că dacă nu ar mai păcătui, dacă nu l-ar mai mustra conştiinţa pentru nimic, dacă ar împlini toate poruncile evanghelice, atunci ar fi fericit. Iar când ajunge să dobândească oarece virtuţi, să împlinească măcar o parte dintre cele poruncite de Dumnezeu, evaluându-se cu onestitate, tot nu se simte mulţumit. Tot nu are bucurie. Nu una de moment – numită şi satisfacţie, ci aceea despre care ne vorbeşte Domnul chiar înainte de Pătimirea Sa pe Cruce: „Se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 22). Deci, ce ne lipseşte? Întrebăm şi noi, precum tânărul cel bogat, care împlinise toate poruncile Legii, dar încă resimţea un gol în inimă (v. Matei 19, 16-22). E clar că ne lipseşte conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră. O prezenţă permanentă, nu doar „în duminici şi sărbători”. Drama nu este că suntem păcătoşi, că mereu cădem, drama este că nu credem că Dumnezeu este prezent aici şi acum, că El mereu „stă la uşă şi bate” (cf. Apocalipsa 3, 20), aşteptând răbdător să-L primim în casa sufletului nostru.

***

Scripturistic, mai degrabă punem accent pe harnicele îndemnuri de a înmulţi talanţii (cf. Matei 25, 14-30), lăsând însă pe plan secund versetele evanghelice care vorbesc despre chemarea de a fi precum pruncii (adică inclusiv cu sensibilitate ludică), spre a intra în Împărăţia Cerurilor (cf. Matei 18, 3 şi 19, 14) sau de cele în care suntem îndemnaţi să fim fără de griji (v. Luca 12, 22-31 şcl.). Atât de mult ne lăsăm copleşiţi încât, tot căutând să fim „buni creştini”, uităm să mai trăim lucrurile simple, bucuriile fireşti ale vieţii. Unui tânăr care declara mulţumit, după tunderea în monahism: „M-am făcut călugăr”, un Părinte cu ceva mai multă experienţă duhovnicească i-a replicat: „Bun. Acum mai rămâne să te mai faci şi om”.

***

E o atitudine neduhovnicească aceea în care considerăm că nu are nici un rost să ne planificăm ceva în viață, dacă oricum Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Aşa ar putea interpreta unii cuvintele Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34). Aici nu e un îndemn la nemuncă sau la trai de azi pe mâine, ci e recomandată o atitudine sănătoasă faţă de cele viitoare, ancorată în credinţa că Dumnezeu este Proniatorul – Cel ce ne poartă de grijă. Domnul avertizează asupra unui consum sufletesc inutil, provocat de multele griji ce ne pot copleşi şi chiar ne pot stresa, ca să folosim un termen la modă astăzi. Calea de mijloc, cea împărătească, e permanenta conlucrare a omului cu Dumnezeu. Aici este, dacă vreţi, cheia succesului oricărei planificări şi de aici izvorăşte puterea de a vedea într-un eventual eşec nimic altceva decât un mod prin care Dumnezeu ne (re)aşază pe drumul cel bun.

***

Am zis multor tineri care urmau să se căsătorească şi erau îngrijoraţi că n-au unde să locuiască, că nu ar avea cu ce să-şi crească copilul sau copiii ce ar urma să se nască sau altele de acest gen să-L provoace pe Dumnezeu, spunându-i: „Doamne, Tu ai promis să ne dai toate cele necesare, iar noi să căutăm, în primul rând, a fi cu Tine, în Împărăţie. Iată, facem acest pas, facem acest legământ, acest contract cu Tine; iar dacă nu Te vei ţine de cuvânt, vom veni la biserică şi-Ţi vom cere socoteală, înaintea părintelui nostru duhovnic”. Vă spun că, de atâţia ani, nimeni n-a venit să-mi spună că Dumnezeu nu Şi-a ţinut cuvântul. Dimpotrivă, vin şi-mi spun cum se întâmplă adevărate minuni în viaţa lor şi că, deşi uneori e foarte greu, nu le lipseşte nimic din cele necesare unei familii. Întotdeauna Dumnezeu i-a scos la liman.

***

Spune Domnul: „Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?” (Matei 6, 31). Nu avem, într-adevăr, a ne consuma ‒ a ne stresa! ‒ cu cele pământeşti, asta este sub demnitatea noastră de oameni creaţi după Chipul lui Dumnezeu. Suntem chemaţi la ceva cu mult mai înalt: să ne străduim, cu toate puterile, a ne îmbrăca în Hristos, a mânca Trupul Său şi a bea Sângele Său. Lepădăm grijile vieţii ca să ne îngrijim de dobândirea Vieţii!