În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, precum M-ai trimis pe Mine în lume, și Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți întru adevăr. Dar nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei și Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârșiți întru unime, și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-L voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu să fiu în ei. (Ioan 17,18-26) (Vineri în săptămâna a șaptea după Paști)

Ideea centrală a cuvintelor din Evanghelia acestei vineri de dinaintea Rusaliilor este aceea a unității. Domnul Hristos rostește ceea ce este îndeobște cunoscut în teologie drept „rugăciunea pentru unitate”, la încheierea Cinei celei de Taină. Această rugăciune mai este numită și „arhierească” pentru că orice slujitor al altarului și în special arhiereul are misiunea de a mijloci pentru oameni înaintea lui Dumnezeu. Urmând invers drumul, după cum Dumnezeu-Tatăl L-a trimis în lume pe Fiul, Acesta la rândul Lui îi trimite pe Apostoli în lume, cu misiunea de a vesti mesajul lui Dumnezeu tuturor oamenilor. Hristos spune că Se sfințește pe Sine, aceasta prin legătura Lui neîntreruptă cu Tatăl, pentru ca astfel ucenicii Lui să fie sfințiți la rândul lor. Și adaugă, nuanțând: „să fie sfințiți întru adevăr”, căci Domnul spune că El este „Calea, Adevărul și Viața”. 

Citind mai departe cuvintele Domnului, aflăm că El nu mijlocea numai pentru ucenicii Săi direcți, ci de fapt Se roagă într-un prezent continuu pentru toți cei ce cred în El, prin cuvântul apostolesc. Așadar, ceea ce unește totul este cuvântul. Dumnezeu-Fiul este numit de multe ori, în Evanghelia după Ioan, „Cuvântul” sau „Logosul Care era la Dumnezeu”. Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt, ceea ce înseamnă că a creat-o rostind, iar din altă perspectivă înseamnă că ea a fost făcută prin Fiul Său, Cuvântul. Astfel, Apostolii propovăduiesc în lume prin cuvântul plin de adevăr și de putere. Noi, la rândul nostru, credem prin ascultarea cuvântului. Auzit, cuvântul pătrunde în inimă și prinde rădăcini, ca apoi să rodească fapte bune, întru slava lui Dumnezeu. Așadar, cuvântul leagă toate într-o înlănțuire teologică. „Eu întru ei și Tu întru mine” continuă Domnul Iisus. Adică, prin Hristos avem părtășie de Dumnezeu-Tatăl. Fiind viu în noi Hristos, este viu Cuvântul lui Dumnezeu. Iar dacă noi ca oameni ne identificăm cu faptele și cuvintele noastre, acestea reflectă voia lui Dumnezeu, putând să înțelegem de aici cum anume noi avem parte de Dumnezeu, prin Hristos.

Aminteam că ideea centrală a Evangheliei zilei este unitatea. Hristos Se roagă pentru Apostoli, ca apoi prin cuvânt, toți urmașii Săi să fie una și să oglindească astfel în lume unitatea în dragostea care există între Dumnezeu-Tatăl și Fiul Său. Lumea îi vede pe creștini ca urmași ai lui Hristos numai când aceștia sunt uniți în dragoste, împlinind astfel porunca Acestuia. Dar Fiul oferă urmașilor Săi nu doar un exemplu de urmat, ci și părtășie la slava dumnezeiască. Slava lui Dumnezeu aparține de drept demnității omenești și se reflectă în faptul de a fi făptură rațională, chiar dacă acest lucru nu îl înțeleg toți. Tocmai de aceea Iisus Se roagă ca acolo unde va fi El, adică în Biserică, credincioșii să recunoască slava dumnezeiască. Fără Biserică, oamenilor le e dificil să recunoască slava dumnezeiască pe care o au. Acest lucru se întâmplă fiindcă în afara Bisericii – nu neapărat ca instituție sau clădire, ci mai ales în sensul de comuniune de iubire între semeni – oamenii își uită scopul existenței, anume acela de a percepe frumusețea din om și lume. Și din moment ce își găsesc alte scopuri, ajung să graviteze în jurul unor idealuri artificiale de frumusețe trecătoare, create de ei înșiși. „Lumea nu l-a cunoscut pe Dumnezeu”, conchide Hristos. Dar Dumnezeu Cel necunoscut Se face cunoscut lumii prin Hristos. Se face cunoscut prin dragostea Sa. De aceea Iisus Se roagă Tatălui „ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei”. 

Înlănțuirea în Evanghelie a termenilor care unesc pe oameni cu Dumnezeu este așadar: Tatăl – Fiul – ucenici – ceilalți creștini din toate timpurile – întreaga lume. Iar veriga care leagă aceste elemente este Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce descoperă slava lui Dumnezeu prin iubire. La rândul său lumea, oglindind iubirea sădită în sufletul fiecărei ființe raționale, încheie acest lanț întorcând iubirea către Dumnezeu. În acest fel, unitatea tuturor este posibilă. Unitatea dorită de Hristos este oglindirea iubirii din sânul Sfintei Treimi în oameni. Cuvintele pot suferi interpretări greșite, slava poate fi umbrită sau neobservată. Însă iubirea e una, ea nu suferă diferențe calitative. Aceeași iubire a lui Dumnezeu poate exista și în noi oamenii, dacă în mijlocul nostru este Hristos, Care este nu doar garantul adevărului, ci chiar Adevărul.