Ce este virtutea după Hristos?

Virtutea potrivit concepției creștine este voința liberă, fermă și neschimbată pentru împlinirea legii morale de omul liber moral, de cel care crede în Hristos și identificarea voii lui libere cu voia dumnezeiască, cu legea dumnezeiască pe care o dorește ca lege proprie, ca lege sădită în el însuși, ca lege a minții lui. Păzirea poruncilor legii morale fără dragostea față de ea și față de dumnezeiescul dătător de lege lipsește virtutea de caracterul ei moral. Virtute fără dragoste față de legea dumnezeiască și față de dumnezeiescul Dătător de lege este o paradă falsă a faptelor bune și nu are nici un caracter moral. Cel ce nu iubește pe Dumnezeu are sufletul nenorocit, nefiind mișcat de bogăția bunătăților pe care Dumnezeu le-a revărsat din belșug asupra lui, iar cel care este insensibil este și nerecunoscător și nesimțitor și dă înapoi numai nerecunoștință. Nu îi mulțumește lui Dumnezeu, nici nu Îl binecuvântează. Faptele lui bune, ca faptele unui bărbat necredincios sunt lipsite de moralitate și nu lasă nici o urmă morală care să îi înfrumusețeze icoana sufletului lui. Unul ca acesta se află departe de Dumnezeu. Cel ce nu face binele din iubirea lucrătoare prin credință[1], ci „pentru a fi văzut de oameni”[2], acesta și-a luat deja plata lui, sufletul lui nu e deloc mișcat, nici nu a devenit mai bun.

Caracterul de virtute îl conferă iubirea creștină. Aceasta îl apropie pe lucrătorul ei de începutul și izvorul iubirii, Dumnezeu. Fără dragoste creștinească faptele bune sunt numai paradă de virtute, nu virtutea însăși, fiindcă nici nu îl mișcă, nici nu îl desăvârșesc pe cel ce face fapta bună.

Conștiința faptei bune, și nici fapta bună însăși nu face pe un suflet virtuos, ci conformarea la voia dumnezeiască pe care o îmbrățișează ca bine dumnezeiesc din care izvorăște orice faptă bună. Prin legea morală Dumnezeu a cerut de la om formarea sufletului lui ca acesta să devină asemănare a lui Dumnezeu. Când cel ce ține legea este mișcat de alte impulsuri și nu de dorul de a se asemăna lui Dumnezeu, acesta nu are nimic comun cu fapta și caracterul virtuții creștine. Acesta a primit numai învățătura formei exterioare a virtuții, dar de puterea și harul ei este lipsit. Acesta făcând fapta bună, nu a făcut voia lui Dumnezeu, nici nu a făcut binele din dragoste față de lege, ci și-a făcut voia lui proprie. Binele este bine când este lucrat din dragoste față de legea lui Dumnezeu și față de aproapele. Când alte impulsuri mișcă lucrările noastre pentru lucrarea faptei bune, această faptă a pierdut caracterul moral și nu mai are nimic comun cu faptele legii morale.

Condiția și scopul oricărei fapte bune este ca aceasta să se facă din dragoste față de bine și cu scopul de a predomina binele, frumosul, dreptatea, adevărul, și din întoarcerea împotriva răului, pentru înfruntarea răului, a minciunii, a nedreptății, și în general a tot ceea ce se opune legii dumnezeiești a iubirii și faptei drepte. Caracterul desăvârșit al oricărei fapte bune este caracterul care poartă aceste două semne, dragostea față de legea dumnezeiască și întoarcerea de la orice nelegiuire și orice răutate. Binele moral este în sine faptă bună, dar dacă nu se face din dorința de a impune binele și de a lupta împotriva răului, nu are desăvârșit caracter moral. De asemenea, lupta împotriva răului, a nedreptății, a minciunii, este faptă bună, dar dacă nu se face pentru a impune binele, frumosul, adevărul dreptatea, nu are desăvârșit caracter moral. Ura împotriva urâtului moral trebuie să se nască din dragostea pentru frumusețea morală. Cel ce luptă pentru Împărăția lui Dumnezeu, luptă împotriva împărăției răului, ca să domnească Împărăția lui Dumnezeu.

(Sfântul Nectarie de Eghina, Morala creștină, carte în curs de tipărire la Editura Doxologia)

[1]Gal. 5, 6.

[2]Mt. 23, 5.