Raiul a fost un loc dumnezeiesc, o locuinţă pentru omul plăsmuit „după chipul şi după asemănarea” lui Dumnezeu. Acolo trăia în fericirea partăşiei cu însuşirile dumnezeieşti, pe care le cuprindea firea sa. Avea simţirea supremaţiei şi a proprietăţii asupra tuturor făpturilor. Omul era nepătimaş, fără vreo preocupare, grijă şi muncă pentru viaţa sa. Nu-l apăsa nici o nevoie. Avea o singură lucrare, lucrarea îngerilor. Să-L laude neîncetat şi neîntrerupt pe Ziditor. Plinătatea asemănării cu Dumnezeu pe care o poseda nu-i îngăduia să aibă nedumeriri şi semne de întrebare, iar plinătatea atotiubirii dumnezeieşti era desfătarea sa dumnezeiască. Omul „petrecea într-un loc înalt şi incomparabil de frumos. Dumnezeu, Care locuia în el, era casa lui şi îmbrăcămintea lui strălucitoare; harul lui Dumnezeu îl înveşmânta; se desfăta ca un alt fel de înger cu singurul fruct prea dulce al contemplării lui Dumnezeu” (Sfântul Ioan Damaschin).

Există, oare, o desfătare mai înaltă, când simţi că ţii şi posezi ceea ce iubeşti şi, desigur, când acesta este Dumnezeu?

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, p. 13)