Luați aminte din ce suntem alcătuiți! Din cele din afară, din cele din jur și din cele dinlăuntru. Cum uneltește păcatul împotriva omului? Îl împunge din afară, direct. Aruncă pe ecranul minții imaginea, orice imagine păcătoasă și provoacă mintea. O provoacă să se intereseze de imagine. Mintea, prin urmare, trebuie să fie atentă. Ce este această imagine? E nevoie de ea sau nu? Dacă mintea este sănătoasă, o leapădă imediat. Mergi înapoia mea, satano, Domnului Dumnezeului meu mă închin și Lui Unuia Îi slujesc![1]

Totuși, păcatul nu se retrage și nu fuge de cum a fost biruit și nici nu mai atacă în același mod în care a lovit prima dată. Ci abandonează atacul direct și atacă pieziș și lovește mintea în numele a diferite pretexte: în numele legilor firii, în numele necesității. Și totuși este vicleșug. Lasă deoparte lovitura directă și o ia pe cea vicleană. Iar dacă mintea va lua aminte la ea și o va cerceta bine – dacă hotărârea de a o urma aparține legii strictului necesar, și nu poftei – atunci diavolul abandonează acest mod direct al atacului și o ia pieziș. Se repede asupra minții în numele patimii, prin lucrare satanică și îl prinde pe om de gât ca să-l sugrume. Îl silnicește și mai mult, cum a făcut Nabucodonosor: „Fie vă închinați chipului meu, pentru că așa vreau eu, fie vă voi arunca în cuptor". Și în aceste fraze se află întregul labirint al patimii satanice și în acest mod îl lovește pe om. De aceea trebuie omul să fie neîncetat treaz ca să nu fie atras, pentru că păcatul nu cedează, nu se retrage. Va întrebuința toate vicleșugurile și toate modurile ca să-l înșele pe om. Aici mai cu seamă trebuie să luăm aminte, pentru că după păcat urmează deznădejdea, așa cum după rană urmează durerea. Nu este un fenomen natural, ci este un accident. Tot așa și cele ce însoțesc sufletul, deznădejdea și descurajarea, nu sunt fenomene naturale, ci în întregime diavolești, chiar dacă se înfățișează cu chip natural! Aici este nevoie de multă atenție, ca să nu-și piardă omul curajul atunci când face o greșeală, cât timp viață fără greșeală, cum se știe, nu există.

Auzim de multe ori pe oameni zicând: «Da′ eu sunt păcătos și Dumnezeu nu mă aude». «Sunt păcătos și nu am îndrăznire, nu voi reuși, sunt nevrednic». Acestea sunt pretexte de-a dreapta, lucrurile nu stau deloc așa. Dumnezeu a venit pentru păcătoși. Nu se pune problema nevredniciei. Cu cât este mai nevrednic omul, cu atât mai mare nevoie are să alerge la Dumnezeu. Și Dumnezeu se apropie de aceștia mai mult, pentru că, așa cum a spus, a venit pentru bolnavi, nu pentru cei sănătoși.

Prin urmare, în mod practic, este foarte folositor omului să nu-și piardă curajul chiar și după ce a greșit. Aceasta însă cere bărbăție și voință să-și îndrepte greșeala, este absolut necesar aceasta. Când omul va fi atent la toate acestea atunci mintea lui se află într-o stare de permanentă luptă, într-o stare de trezvie, astfel încât ia aminte și niciodată nu se înșală. Și luând aminte astfel, în mod necesar se află în continuă pocăință. Și pocăința continuă este ca în fiecare clipă să se mărturisească lui Dumnezeu: „Am păcătuit, Doamne, nu am reușit. Ajută-mă. Rămâi cu mine. Tu ai zis: Fără Mine nu puteți face nimic. Tocmai am înțeles și eu acest lucru. Am devenit conștient de asta. De aceea stărui. Bat, caut, cer, nu voi înceta să Te deranjez. Nu pot fără Tine. Nu se pune problema să fug de la Tine. Dacă nu se îngreunează urechile Tale să mă asculte, nici gura mea nu se va îngreuna să  strige. Stărui. Judecata Ta este fără cusur, nu degeaba m-ai chemat la pocăință. Aceasta ai făcut-o Tu, dumnezeiasca Atotbunătate, nu am făcut-o eu. Eu nici nu Îl cunoșteam pe Dumnezeu, nici nu era cu putință să Îl descopăr vreodată. Tu, Doamne, Atotbune, ai venit și m-ai aflat și mi-ai strigat să Te urmez. Iar eu am primit aceasta, o voiesc, o doresc. Totuși nu reușesc. De aceea stărui, vreau să mă ajuți. Nu trebuie să pierd ceea ce Tu mi-ai dat".

(Gheron Iosif Vatopedinul, Didahii din Sfântul Munte Athos, traducere de Laura Enache)

[1] Cf. Mt. 4, 10.