După ce monahul a ajuns la starea naturală cea după fire, harul Duhului Sfânt care locuiește înlăuntru începe lucrările lui pentru înnoirea și învierea omului vechi, omorât de păcat. Dumnezeiasca frică, cel dintâi început, mărește și provoacă dumnezeiasca râvnă. Râvna stârnește pe monah la o și mai strașnică iubire de osteneală și, în mod special, o mai conștientă păzire a dumnezeieștilor porunci. Totodată trezește și simțirea unității, de vreme ce uneori provoacă gustarea dumnezeieștii iubiri. După acestea trezește plânsul și lacrimile, numai cu harul lui Dumnezeu și acestea încep să înmoaie împietrirea inimii și conduc, cu mila lui Dumnezeu, la curățirea ei.

În acest frumos parcurs, dacă este prezent și un povățuitor iscusit, iar nepăsarea și egoismul nu fură iubirea de osteneală cea cu dreaptă socoteală, dumnezeiescul har începe să-și arate prezența într-un chip mai simțit minții, învățând-o smerenia și rugăciunea. Supunerea, tăierea voii proprii și, în general, acrivia conștiinței în discernerea patimilor și nu a noimelor[1], mai ales în pretextele care par binecuvântate – și aceasta devine ușor prin ascultarea adevărată –, prelungește lucrarea harului, în special în minte, și sporește cunoașterea duhovnicească, încât să evite înșelarea ușoară a amăgirii vrăjmașului, fie în lucruri, fie în înțelesuri. Aici este nevoie de multă priveghere și trezvie în diavoleasca părere de sine, fiindcă este foarte subtilă și greu de a o discerne.

O altă primejdie de-a dreapta este manifestarea, chipurile, practică a dragostei, încât să fie dezlegată acrivia tipicului. Or, aici se cere subtilitatea discernământului. Ucenicii ascultători buni nu au nevoie de aceste amănunte. Toată această stare bună o provoacă harul lui Dumnezeu, fără de care nu poate omul să facă nimic.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] Avem nevoie de o conștiință strictă, care să discearnă patimile și lucrarea lor în noi, precum și pricinile lor, dar nu avem nevoie să discernem noimele lucrurilor, adică să se întrebe mereu monahul în mănăstire de ce un lucru este așa, de ce altul este altfel. Acest discernământ ne ajută să vedem și să înțelegem toate pretextele sau pricinile care par binecuvântate, dar în realitate nu sunt astfel. De pildă, un monah a primit ascultare de la Gheron Iosif Isihastul să golească bazinul cu apa care alimenta toată mănăstirea cu apă. Monahul a început să facă ascultare, dar apoi s-a ivit în mintea lui gândul că, dacă va împlini ascultarea, monahii vor rămâne fără apă, și s-a oprit din ascultarea lui. Iată un pretext care părea foarte binecuvântat, în realitate nu era astfel, nefiind rodul ascultării, și monahul nu a fost primit să facă parte din obștea mult încercatului duhovnic.