Profesorul Iosif Naniescu – „luminând pe alţii, s-a luminat şi pe el”

 

Arhimandritul Vasile Vasilache, cel care a întocmit şi prima descriere a vieţii marelui ierarh, spunea că Iosif Naniescu, „ca profesor, a reuşit să înfrăţească idealurile cele mai sfinte cu fapta, în sufletele iubiţilor săi elevi, pentru care dragostea sa nu cunoştea marginile sacrificiului. Aici a format pe cei ce aveau să conducă nu peste mult timp destinele anumitor aşezăminte şi, cu ele, ale neamului. Şi tot aici a format pe acei care, cu vremea, aveau să fie sprijinitorii faptelor sale măreţe de mai târziu”. 

În ultimii ani am încercat să creionăm chipul unui om care, prin bunătatea sa, a rămas în conștiința ieşenilor drept „Iosif cel Sfânt al Moldovei”. Ierarh, ctitor, om de cultură, părinte al săracilor… lipseşte ceva? Da, Iosif Naniescu – profesorul.

Ştim că nu toţi putem fi profesori. Este nevoie de un dar aparte care vine de la Dumnezeu şi prin care ştiinţa ta devine proprie elevilor tăi. Nu este suficient să ai informaţia, să deţii foarte bine tehnica săvârşii unui anumit lucru, pentru că profesorul are mai mult – are darul de a te face să-ţi faci ţie proprie informaţia sau tehnica pe care o predă.

Peste veacuri au rămas chipuri luminoase de profesori, numai gândindu-ne la Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, la mitropoliţii români Dosoftei, Varlaam, Grigorie Dascălul şi, de ce nu, la Domnul Trandafir…

Ce rămâne după un profesor? Dragostea elevilor şi numele bun. Mai rămâne, însă, ceva… Atunci când profesorul, prin arta sa, împărtăşeşte elevilor concepţia sa despre viaţă şi lume, iar ucenicii ajung factori de decizie, în acel moment trăirile profesorului pot influența întreaga societate.

Aşa s-a întâmplat şi cu Mitropolitul Iosif Naniescu – „luminând pe alţii, s-a luminat şi pe el”, cum spunea biograful său, arhimandritul Vasile Vasilache.

Iosif Naniescu – profesor în Bucureştiul secolului al XIX-lea

Absolvent cu rezultate deosebite al Colegiul Sfântul Sava, fost egumen la mai multe schituri şi mănăstiri, trecut prin administrația Comisiei de Secularizare a proprietăților mănăstirilor din Ţara Românească, arhimandritul Iosif Naniescu și-a deschis în anul 1864 un nou capitol de viață – profesoratul.

Pentru început, între anii 1864-1866, a fost încadrat ca profesor de religie la gimnaziul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. După cum aflăm din statele de plată ale „personalului gimnaziului Lazăr pe luna lui otobre 1864”, părintele Iosif Naniescu, cu funcţiunea de professore de religiune pentru clasele I-IV”, numit cu decretul numărul 48093, începând cu data de 1 octombrie 1864.

Din anul 1866 și până la 18 ianuarie 1873, ziua hirotoniei întru arhiereu, a fost profesor de religie la Liceul Matei Basarab. În paralel cu funcţia de la liceul bucureştean, din 1867, anul înfiinţării Şcolii Normale, a fost profesor de religie şi la această instituție. Apoi, în perioada 1870-1871 a fost numit profesor şi director al Seminarului Central din Bucureşti, cu decretul de numire numărul 947, din 8 iunie 1870.

Ca director la Seminarul Central din Bucureşti s-a îngrijit ca tinerii seminarişti să aibă o clădire proprie, corespunzătoare studiului şi cazării în bune condiţii, clădire care până atunci „era purtată prin deosebite case particulare cu chirie, iar în cele din urmă strămutată în nişte case cu chirie din faţa marii biserici a Sfântului Spiridon”. Dorinţa sa cea mai mare, deşi a stat director doar un an la Seminarul Central, a fost înfiinţarea unui Paraclis în care elevii să se poată ruga şi să înţeleagă îndeaproape viaţa liturgică a Sfintei Biserici.

Din acest motiv a trimis o lungă scrisoare Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în care cerea pe primul plan: „un Paraclis (Capelă) care este de cea mai strictă necesitate la un astfel de institut eminamente religios (…) repet necesitatea unui Paraclis în interiorul Seminarului pentru exerciţiul practic al Serviciului Divin şi al celorlalte rânduieli bisericeşti după ritul şi tipicul bisericii ortodoxe a răsăritului: căci de la exerciţiul acestor lucrări religioase în şcoală atârnă cultura simţămintelor morale ale sufletului şi formarea caracterului religios al elevilor seminarişti, viitorii candidaţi ai clerului român, cultivat în spiritul Evangheliei, după cum reclamă biserica ortodoxă şi tot românul binesimţitor şi bine cugetător”.

Printre primii profesori la Şcoala Normală

Atunci când Ministerul Instrucţiunii Publice a hotărât, „pentru înlăturarea analfabetismului”, înfiinţarea la sate a 300 şcoli primare, numite şcoli rurale model, s-a simţit nevoia de dascăli pregătiţi care să predea în noile instituţii. Aceşti oameni trebuiau instruiți. În acest sens, la nivel ministerial s-a luat hotărârea ca cei care doresc să predea la școlile rurale să urmeze anumite cursuri menite să realizeze o mai bună pregătire a viitorilor profesori. Decizia ministerială preciza materiile, precum şi numele profesorilor care predau aceste cursuri. Printre cei care primiseră această însărcinare era şi Arhimandritul Iosif Naniescu.

Dimitrie Gusti, ministrul cultelor şi instrucţiei publice, a luat hotărârea de a înfiinţa această instituţie. La 22 noiembrie 1867 îşi deschidea porţile Institutul Pedagogic care a primit ulterior numele de Şcoala Normală. Deschizând lista profesorilor, vom găsi între aceștia personalităţi marcante pentru cultura țării noastre. Din informaţiile redate de către arhive, majoritatea profesorilor participau la cursuri în mod voluntar, aşa cum o făcea şi arhimandritul Iosif.

Dascăl de vocaţie şi sprijin de nădejde al elevilor

Trecut prin multe instituţii de învăţământ bucureştene, Arhimandritul Iosif a rămas model de icoană a profesorului dedicat elevilor săi. Vocaţia de dascăl şi dăruirea sa au creat entuziasm în rândurile tineretului vremii: „Zi şi noapte dascălul era prezent în mijlocul învăţăceilor cu exemplul său, cu aleasa cultură, dar şi cu mângâierea şi miluirea tuturor celor în necazuri. Aşa de iubit era, încât se despărţea de elevi în fiecare zi cu lacrimi şi totdeauna era încărcat de noutăţi. Dar nu numai la catedră era aşteptat, ci şi în paraclise, în biserici… Dascălul a semănat în sufletul ascultătorilor sămânţa cea bună”, arată o mărturie contemporană.

Arhimandritul Vasile Vasilache, cel care a întocmit şi prima descriere a vieţii marelui ierarh, spunea că Iosif Naniescu, „ca profesor, a reuşit să înfrăţească idealurile cele mai sfinte cu fapta, în sufletele iubiţilor săi elevi, pentru care dragostea sa nu cunoştea marginile sacrificiului. Aici a format pe cei ce aveau să conducă nu peste mult timp destinele anumitor aşezăminte şi, cu ele, ale neamului. Şi tot aici a format pe acei care cu vremea aveau să fie sprijinitorii faptelor sale măreţe de mai târziu… În tot timpul profesoratului, arhimandritul Iosif Naniescu şi-a atras simpatiile tuturor. Admirau în el pe profesorul cu vaste cunoştinţe între profesorii acelor vremuri şi pe omul de experienţă strălucită, izvorâtă din o înţelepciune naturală. Profesorii se mândreau cu colegul lor, elevii cu profesorul de religie, iar familiile copiilor cu sprijinul părintesc pe care-l aveau în el”.

A fi profesor a fost o misiune sfântă pentru Arhimandritul Iosif Naniescu. Vasile Vasilache ne spune că aşa a perceput-o însuși viitorul Mitropolit al Moldovei. Avea din ce trăi, fiind slujitor la una dintre cele mai căutate biserici bucureştene. Şi-a dorit să fie profesor pentru că știa contextul istoric ce se apropia. Din Occident soseau ideile iluminismului şi ale revoluţiei franceze. Ştia că tinerii români au nevoie de altceva. Şi-a dorit „să formeze tineretului o nouă concepţie de viaţă. Să coboare în sufletul tineretului acel idealism al adevărurilor supranaturale, care face ca dreptatea să se sărute cu pacea, iar adevărul cu dragostea şi mila cu avuţia. Ca profesor a reuşit să înfrăţească idealurile cele mai sfinte cu fapta în sufletele iubiţilor săi elevi, pentru care dragostea sa nu cunoştea marginile sacrificiului. Aşa a format pe cei care aveau să conducă, nu peste mult timp, destinele anumitor aşezăminte şi cu ele ale neamului… Şi minune, luminând pe alţii s-a luminat şi pe el”.

De la același autor

Ultimele din categorie