Suntem atenți în ratingul de Țară la tot soiul de elemente de raportare, la itemi și felurite conglomerări de cifre. Uneori, ne împăunăm cu tot soiul de combinații de cifre și procente și suntem extaziați de tot felul de clasamente. Ori indignați că nu încăpem în ele. Și totuși... străbătând Țara, am descoperit cât de binevenită ne este Duminica aceasta, a Sfinților români, pentru a ne „rebrendui” – ca să o zic modern – imaginea de Românie. Prea mult credem că a rezistat dinaintea unei istorii greu de purtat doar pentru că s-au adunat unii sau alții într-un grup de interese sau altul, prea des folosim clișee pentru a defini sfințenia ei. Pe când sfințenia ei consta în trăirea cotidiană a lui Dumnezeu după calendarul tonalității sufletești imprescriptibil în conștiința oamenilor: legea românească. Alcătuirea aceea de bun simț și respect, din micile comunități care încurajau vocația copiilor și libertatea de mărturisire. Duhul acela de patriotism în care plecau feciorii la război fără a cere explicații demagogice și fără a crede mai mult în politicieni decât în nevoia de a-i ști pe ai lor în siguranță și dușmanul cât mai departe de casele și iubirile lor. 

E Duminica României uitate. De care nu mai vorbim decât întâmplător ori strict în cadrul unor ore de religie pentru că de istorie locală nu prea mai poate fi vorba. Dacă ne întrebăm de ce pleacă generație după generație tineretul din Țară, poate nu strică să privim atent și la consistența umană a Țării pe care le-o prezentăm ca vatră. E Duminica aceasta, a Sfinților români, prilej nu doar liturgic de rememorare a unei istorii de monahi și monahii, de învățători și învățăcei, de voievozi și ostași care au purtat peste gesturile lor pecetea Duhului Sfânt. Infinita iubire a lui Dumnezeu peste valea plângerii ce ne este istoria. Nu suntem un neam de învinși cât un neam de sfinți, dar cine să mai creadă asta câtă vreme ne învingem sfinții? Cu ura și mediocritatea – priviri spre modelul lor. Detașați de sfințenie suntem atârnați de întâmplări și vedem morala ca o ambiguitate socială. Ori Duminica aceasta exorcizează clișee și pe vânzătorii de clișee, așezând limba română între limbile în care se vorbește în Rai. 

Nu e vorba aici de filetism, de „patriotardism” ieftin. E ispita momentului de a duce la extremă patriotismul fără patrie și naționalismul fără de națiune. De a transforma libertatea de a-ți iubi Patria în obligativitatea a a-ți fi indiferentă forma prin care te manifești în iubirea ta. Cea mai de preț modalitatea de a ne prăznui Țara trebuie să rămână doxologia. Preamărirea lui Dumnezeu și așezarea oamenilor care alcătuiesc sinaxarul Bisericii și al Țării la îndemână generațiilor, una după alta, cu fermitate și limpezime, cu lipsă de orgoliu și ca un adânc exercițiu de smerenie. Nu e vorba aici de simpla editare a unui calendar cu nume de sfinți, ci de construirea culturală a unei memorii care să țină vie rugăciunea, postul și trăirea lui Hristos la modul în care lor, odinioară ori acum, mai aproape, le-a mântuit sufletul, i-a așezat în Cer. 

România a trecut prin multe perioade în care părea că cel rău biruiește. Nu. Nu priviți spre comentariile voit-obiective ale unora care celebrează cunoașterea la rece a greului unor zile. Putem vorbi despre ostașii morți în războaie dar nu avem niciun drept să uităm de „așteptătorii” lor – părinți, soție ori iubită, copiii ori nepoții lor – altfel pierdem din vedere dimensiunea plecării lor din familiile și comunitățile lor. A-i uita nu e doar o formă de lipsă de respect ci, deseori, o formă de neputință în a-i cuprinde pe toți în bucăți de marmură și litere aurite. Aici este frumusețea Bisericii ca un stick de memorie. Copleșitor de cuprinzător. Fundamental de cuprinzător. De Înălțarea Domnului am făcut exercițiul acestei memorii într-un loc extrem de drag mie. Satul Bunicii dinspre mamă. La pomenire erau trecuți soldații căzuți în Primul și al Doilea Război Mondial cu numele lor și „neamul” din care făceau parte. Ca o aducere aminte a firelor nevăzute care alcătuiesc haina Învierii satului aceluia. În dese rânduri am străbătut vârfuri de munte ori adânc de vale pentru a descifra numele unor eroi, de altfel anonimi, prin care a ieșit la iveală forța unei nații întregi. La fel, pe coridoarele întunericului de la Pitești ori Aiud, Gherla ori Râmnicu Sărat, Sighet ori Jilava. Peste luciul lacului de la Ocnele Mari ori peste vadul de pământ de pe valea Tisei, aproape de Sighet, unde mulți au sperat să se piardă identitatea celor ascunși în gropi comune. Dar ei sunt ultima iconologie izvodită din puterea Neamului care acum își prăznuiește Sfinții. Cu sute de ani înainte, fie că au purtat Ceasloave în mâini, fie sânețe ori săbii, furci ori topoare, cuvioșia lor raportată la familie și Biserică îi ține aproape. Aducându-ne aminte că în vreme ce curți ale istoriei pierdeau ostașii în ritualuri cavalerești ori turniruri, la noi Vodă Brâncoveanu își plătea cu viața copiilor și a sa tronul ceresc în care s-au așezat. Un tată și coconii lui – semnul Învierii unui Neam întreg. 

O enigmă și un miracol al istoriei. Așa descria Gheorghe I. Brătianu drama de lumină a istoriei naționale. Azi ne încăpățânăm să ne pierdem în cronici de alcov istoric. Să identificăm tranșeele, nu și eroii din luptă. Biserica Ortodoxă ne propune să înțelegem în ce mod ne-am făcut neam al lui Dumnezeu. Frații-copii ai lui Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Am aflat într-una din peregrinările prin Țară, la Gherla, cum acolo, în jumătatea de cimitir în care n-am reușim să descărcăm sarcina arheologică de zeci de ani, peste locul unde putem bănui că sunt îngropați martirii credinței, se slujește în aer liber Liturghia Dumnezeiască. Mi-a spus părintele că pruncii se joacă fericiți călcând prin iarba curată a celei mai de preț îmbrățișări: râsul lor gălăgios cu tăcerea sfântă a celor ascunși în podmol. Taina este, însă, alta. Toți se desculță, se apropie în tălpile goale peste valul acela de pământ care ascunde Cerul de sfinți al României. Strașnică vindecare de bocancii teorii la care au fost supuși. Strănepoții lor calcă cu zvon de Îngeri.

Este Duminica Sfinților Români. A celor smeriți și rugători plecați din neamul nostru în taina Cerului Împărăției. Nu-i știm pe nume, dar îi bănuim în toate numele ce le purtăm. Nu le mai știm nici nevoințele și nici viața, dar privim spre culmile de deal și munte, peste văile și câmpiile peste care au privit și ei. Cu dragoste. Așa cum astăzi ne așezăm în stranele lor. Căușurile lor de rugăciune din care și-au luat înălțimea sufletească prin care ne-au apărat și Duminica și Ortodoxia românească. Vorbim aceeași limbă a rugăciunii și, din bătrânele icoane, pare că ne privesc ei. Fiecare cu felul lui de a fi sfânt. Fiecare cu nădejdea iertării lor, cu frumusețea credinței prin care au trăit pe Dumnezeu precum și este: Viață!

Tainică e Duminica Sfinților Români. Nu este alta decât icoana în care Rusaliile au rodit în taina Neamului nostru. N-ar fi rău, uneori, când ne temem de ratingul de țară, să ne privim sfinții în ochi și să nădăjduim. Prin ei, Raiul primește rugăciunea noastră. Atât valorează un neam. Cât a înțeles și trăit din Evanghelie. Fie nouă rugăciunea lor îndemn și sprijin! E Duminica Sfinților Români. Sinaxarul e deschis...