„Pentru o educație creștinească corectă sunt necesare trei lucruri: în primul rând, puține cuvinte, în al doilea rând, multe exemple și în al treilea rând, mai multă rugăciune” (Sfântul Paisie Aghioritul)

Sfântul Paisie Aghioritul considera că educația este o lucrare de cea mai mare importanță, pentru că de aceasta depinde nu doar realizarea personală a omului sau mântuirea individuală, ci viitorul familiei și al neamului omenesc. De valorile insuflate în opera de educație și, în mod deosebit de dimensiunea ei morală, formativă și religioasă, depinde viitorul umanității.

Pentru Sfântul Paisie, educația trebuie să fie una teocentrică, izvorând din învățăturile creștine revelate, care să dezvolte în sufletul uman dorința unei vieți spirituale înalte și să conducă la desăvârșire sau sfințenie.

Întâlnim, astfel, la Sfântul Paisie, trimiteri la ceea ce pedagogia modernă numește „educația timpurie”, la începerea acesteia de la vârste fragede, atunci când sufletul copilului este ușor de modelat, iar conștiința sa de edificat. Foarte expresiv, el socotea sufletele sau conștiințele copiilor a fi asemenea unor „casete goale”. „Dacă se umplu cu Hristos, învăța el, vor fi alături de El pentru totdeauna. Dacă nu, este foarte ușor să rătăcească atunci când vor fi mari. Dacă sunt ajutați de mici, chiar dacă mai târziu se vor depărta puțin, pe urmă iarăși vor reveni”.

În acest proces de educare a ființei umane, rolul fundamental revine părinților, ajutați de duhovnic și dascăli. Toți aceștia trebuie să conlucreze la descoperirea darurilor sau talanților specifici ai copilului și la cultivarea lor,  în spirit de libertate și responsabilitate, fără a constrânge sau forța. Sfântul Părinte sfătuia tinerii: „Vedeți care știință vă place, astfel încât să faceți ceea ce aveți sădit în fire”, adică fiecare să-și descopere și să-și fructifice vocația specifică, aceasta aducându-i împlinirea în profesie și în viață.

În mod deosebit, părinții trebuie să le ofere copiilor lor un model înalt, întrucât „copiii îi copiază pe părinți, încă din leagăn. Imită ceea ce fac cei mari și le înregistrează pe toate în caseta lor goală”.

Dată fiind responsabilitatea pe care o au părinții în opera de educare a copiilor lor, ei sunt datori să aibă principii congruente sau convergente, în sensul de a nu exista între ei disensiuni sau divergențe în privința sensului și principiilor folosite, iar în cazul în care, totuși, acest lucru s-ar întâmpla, să caute să le armonizeze, pentru a nu afecta sau tulbura încrederea copiilor în grija lor față de ei. Mai mult decât prin cuvinte și îndemnuri, copiii sunt receptivi la ceea ce văd la părinții lor, nu doar la ceea ce aud; la modelul oferit de aceștia.

Mama are rolul de mediator în familie, purtarea ei, respectul și ascultarea față de soț având o influență puternică în dezvoltarea copiilor. Dacă apărea vreo divergență între părinți, Sfântul Paisie recomanda ca mama „niciodată să nu și-o exprime în fața copiilor, pentru ca să nu o folosească cel viclean. Niciodată să nu strice încrederea copiilor în tatăl lor, ci, chiar și atunci când el este vinovat, ea să-l îndreptățească”.

Sfântul Paisie Aghioritul avea o concepție foarte interesantă și cu privire la diferențele de caracter dintre soți. Acestea nu sunt prilej de dispută, ci de atracție și armonie, căci spunea el, „atunci când soții au caractere diferite, pot ajuta mai mult și în educația copiilor lor. Unul frânează puțin, iar celălalt spune: Lasă-i pe copii puțin mai liberi! Dacă amândoi îi vor constrânge pe copii, îi vor pierde. Iar dacă îi vor lăsa liberi amândoi, iarăși îi vor pierde. În timp ce, în felul acesta, află și copiii un echilibru”. De altfel, unor astfel de soți, „diferiți”, el le spunea că „în deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu. Caracterele deosebite creează armonia. Vai, vouă, dacă aveți același caracter! Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă, de pildă, amândoi v-ați mânia repede. Ați fi dărâmat casa. Sau dacă amândoi ați fi cu caractere blânde. Ați fi dormit în picioare. Dacă ați fi fost zgârciți, v-ați fi potrivit, dar ați fi mers amândoi în iad. Iar dacă ați fi fost amândoi cu dare de mână, ați fi putut ține casa? Ați fi distrus-o, iar copiii voștri ar fi umblat pe drumuri. (...) Micile deosebiri ale caracterelor soților ajută la crearea unei familii armonioase, pentru că unul îl completează pe celălalt. La mașină este absolut necesară accelerația ca ea să meargă, dar și frâna, ca să se oprească. Dacă mașina ar avea numai frână, nu s-ar mișca din loc, iar dacă ar avea numai accelerație, nu s-ar mai putea opri. Știți ce le-am spus unor soți? Fiindcă vă potriviți, de aceea nu vă potriviți!”.

Un alt principiu esențial recomandat în educarea copiilor îl constituie spiritul de libertate în care aceasta trebuie efectuată. Dacă părinții au principii similare, pe care le aplică în mod consecvent, în vederea descoperirii abilităților sau calităților copiilor, dacă ei înșiși sunt modele frumoase de vocație, vor reuși să dezvolte și în sufletul lor aceste însușiri înalte. În plus, ceea ce este făcut cu plăcere și fără constrângere produce opere sau lucrări durabile și de valoare.

Libertatea controlată sau dirijată a copiilor trebuie dublată de respectul acestora față de o disciplină clară și fermă. În familie și în educație, considera Sfântul Paisie, „nu există disciplină militară”, ci respect din partea tuturor membrilor ei, față de principiile unanim acceptate. Pentru copiii ascultători, sfaturile părintești sunt o necesitate, nu o datorie sau o constrângere și atrag binecuvântarea părinților și ajutor din partea harului dumnezeiesc. „Îngrădirile” pe care le impun uneori părinții au drept cauză lipsa de experiență a copiilor și grija părinților de a nu-i lăsa să cadă în erori, greșeli și păcate.

Prea multa îngăduință și laxismul, libertatea fără limite oferite copiilor nu sunt socotite principii moderne de educație, ci slăbiciuni din partea unor părinți prea permisivi sau dezinteresați și iresponsabili. Neascultarea copiilor față de părinți și lipsa lor de încredere în aceștia, considera Sfântul Paisie, își are originea în lipsa încrederii părinților în Dumnezeu.

Secretul armonizării bunătății cu fermitatea, a iubirii cu dreptatea, este o dovadă a maturității și discernământului părinților. „Pentru ca copiii să apuce pe drumul cel bun”, sfătuia Sfântul Paisie, „este nevoie de multă atenție. Să nu le arătăm prea mult dragostea noastră, deoarece apoi vor deveni niște copii netrebnici și vor avea multă obrăznicie. Dar nici prea multă asprime, căci vor deveni răzvrătiți. Secretul este să știi cât să strângi funia”.

Referindu-se la modul în care trebuie îndreptați copiii, la folosirea sau evitarea pedepselor și mai ales a celor fizice, Sfântul Paisie evoca familia sa, aducându-și aminte de atmosfera din casa părintească: „Știam că părinții ne iubeau și atunci când ne răsfățau, când ne sărutau, și când ne dădeau câte o palmă. Pentru că și palma și mângâierea și sărutarea părinților, toate sunt din dragoste. Când părinții își bat copiii, inima lor suferă. Când copiii încasează câte o palmă, îi doare obrazul. Prin urmare, mai mare este durerea inimii, decât durerea obrazului. Mama, orice ar face copiilor ei, fie că îi ceartă, fie că îi bate, fie că îi răsfață, pe toate din dragoste le face și toate din aceeași inimă de mamă ies. Dar când copiii nu înțeleg aceasta, se împotrivesc cu obrăznicie, se încăpățânează, și atunci alungă harul dumnezeiesc dinlăuntrul lor și este firesc să primească după aceea înrâurirea demonică”.

Bătaia, considera Sfântul Paisie, trebuie evitată și mai ales la vârste mai mari, pentru că, în loc să îi corijeze și să îi îndrepte pe copii, îi depărtează de părinți și îi traumatizează. „Pe cât se poate, sfătuia el, părinții să o evite. Să încerce cu bunătate și cu răbdare să-l facă pe copil să înțeleagă că ceea ce face nu este corect. Numai când copilul este mic și nu înțelege că ceea ce vrea să facă este primejdios, numai atunci îl ajută, căci primind o palmă va ține minte să nu mai facă altădată. Frica de a nu mai primi cumva vreo palmă i se face copilului ca o frână care îl protejează”.

Ca un profund cunoscător al sufletului uman și al mișcărilor lui lăuntrice, Sfântul Paisie recomanda părinților să nu certe niciodată seara pe copii, pentru că „în timpul nopții, ei nu au cum să-și risipească mâhnirea, iar întunecimea nopții o înnegrește și mai mult. Încep să se gândească cum să se împotrivească, caută diferite soluții, intră la mijloc și diavolul și astfel pot ajunge și la deznădejde”.

Principiul cel mai important pe care îl recomanda era implicarea integrală a părinților și susținerea eforturilor copiilor, mai ales prin model personal: „Fericiți sunt părinții - arăta el - care nu folosesc cuvântul „nu” pentru copiii lor, ci îi înfrânează de la rău prin viața lor sfântă, pe care copiii o imită, și, bucuroși, urmează lui Hristos cu noblețe duhovnicească”.

Sfântul Paisie a făcut, în scrierile sale, numeroase și ample referiri și la principiile educației religioase pe care sunt datori părinții să o ofere copiilor lor. Ea trebuie începută din primii ani ai copilăriei și vizează cultivarea virtuților creștine, împroprierea exemplelor oferite de Sfânta Scriptură și scrierile duhovnicești și, în mod deosebit, frecventarea bisericii și practicarea rugăciunii. Toate acestea, însă, trebuie dobândite și practicate în același cult al libertății și responsabilității. Dacă lecturile duhovnicești erau socotite „vitamine întăritoare”, în privința frecventării bisericii, Sfântul Paisie spunea părinților că „scopul nu este să-i ducă pe copii cu sila la biserică, ci să-i facă să o iubească. Să nu facă binele din silă, ci să-l simtă ca pe o necesitate”.

Sfântul Athonit socotea rugăciunea a fi „oxigenul sufletului” și considera că rolul esențial în inițierea copiilor în „școala” sau „practicarea” ei revine, în mod predilect mamei care, fără a-i sili, trebuie să-i învețe și să-i deprindă de mici să se roage. Copiilor nu trebuie să li se impună un canon de rugăciune, „ci fiecare mamă să caute singură să vadă cât poate rezista copilul ei”. Pentru a-i ajuta pe aceștia să descopere dulceața și roadele binecuvântate și binefăcătoare ale rugăciunii, „cei mari trebuie să se poarte cu noblețe. Ei să rostească toate rugăciunile de seară, iar copiilor lor să le spună: Dacă vreți, puteți rămâne și voi puțin. Atunci când copiii sunt mai mărișori, familia poate avea un program de rugăciune. De pildă, cei mari să se roage cincisprezece minute, iar copiii două sau cinci minute și, dacă vor, se pot ruga și mai mult. Dacă părinții îi vor ține pe copii la toate rugăciunile de seară, aceștia se vor revolta. Nu trebuie siliți, pentru că ei nu au înțeles încă puterea și valoarea rugăciunii”.

În stare de boală sau de oboseală generală, canonul de rugăciune poate fi înjumătățit sau diminuat, dar nu neglijat.

Rugăciunea are un rol esențial în educarea creștină a copiilor, în formarea personalității religios-morale creștine. Ea este mijlocul cel mai eficient prin care, deopotrivă părinți și copii, pot cere și primi ajutor din partea lui Dumnezeu, în lucrarea dificilă a formării morale și a mântuirii. De aceea, ea are o putere mare în familie. Rugăciunea mamei, în mod deosebit, este repede auzită, pentru că ea se săvârșește din adâncul sufletului, „din inimă și cu durere”. Dar, alături de aceasta, și rugăciunile copiilor pot face minuni, pentru că rugăciunea lor este una curată.