Educaţia religioasă a copiilor se face în primul rând prin exemplul personal al părinţilor şi al celor din jur, prin întreţinerea în casă a unei atmosfere de dragoste şi rugăciune. Inima copilului este atinsă; fără multe explicaţii, el ajunge să-şi facă rugăciunea ca pe un lucru firesc şi, fară să aibă nevoie de argumente logice, începe să cunoască prezenţa lui Dumnezeu.

În vieţile sfinţilor remarcăm adeseori cum destinul acestora a fost puternic înrâurit de câte un om care le-a oferit pildă de sfinţenie şi pe care l-au văzut pur şi simplu. Sfântul Nectarie îşi amintea mereu de dragostea bunicii sale şi de felul cum se ruga înaintea icoanelor.

Dragostea, rugăciunea şi exemplul sunt mult mai convingătoare decât cuvintele - de fapt, tocmai aceste trei calităţi dau valoare cuvintelor atunci când e vorba să-i aducem pe copii la credinţa în Dumnezeu.

Ceea ce facem ca părinţi sau profesori de religie este adeseori o lucrare ascunsă şi ne dă prilejul de a face experienţa aspectului „înfricoşător” al libertăţii omeneşti: acela că nimeni nu poate impune altuia dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. N-am vrea-o altfel, vrem să-L iubim pe Dumnezeu în mod liber, lucru pe care-l dorim întregii umanităţi. Numai că rugăciunea pentru copiii noştri mult iubiţi stârneşte în noi o continuă durere lăuntrică; căci e mai uşor să vorbim decât să ne rugăm.

(Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2006, pp. 54-55)