În ciuda faptului că timpul reușește de multe ori să acopere trecutul, putem spune că sfințenia și credința celor care au pășit înaintea noastră rămân mărturii care nu se pot șterge. La Pocrov, acolo unde episcopul Pahomie a ridicat altar sfânt de credinţă, vatră de lumină duhovnicească şi Vitezda sufletească,[1] se păstrează chipul sfânt al starețului Vasian Panait, care a rămas de neuitat pentru rugăciunea și bunătatea sa.

Cuviosul Vasian s-a născut în preajma Mănăstirii Agapia, în satul Filioara, în anul 1821, într-o familie de țărani credincioși. De tânăr, inima sa curată simte chemarea vieții monahale și la vârsta de 19 ani pășește pragul Mănăstirii Neamț. Tunderea monahală o primește în anul 1842 iar apoi are bucuria să devină unul dintre ucenicii marelui stareţ Neonil Buzilă (1834-1835;1838-1839;1843-1853).[2] Cunoscut pentru activitatea sa duhovnicească, dar și filantropică, Arhimandritul Neonil a format mulţi ucenici, dintre care cei mai cunoscuți sunt: Neofit Eliadi (monah luminat, profesor de seamă la şcolile nemţene), Teofan Cristea (s-a ocupat de îngrijirea bolnavilor din orașulTârgu Neamţ, a ctitorit Mănăstirea Noul Neamţ) şi Vasian Panait, care s-a dovedit un neîntrecut gospodar şi împlinitor al Evangheliei prin mila creştină.[3]

După moartea stareţului Neonil, în toamna anului 1853, noul stareţ al Mănăstirii Neamţ, Natanail, îl numește pe ieromonahul Vasian egumen la Schitul Pocrov. Urcând pe cărarea ce trecea pe la Vovidenia, a ajuns în ajun de hram la sihăstria de sub Muntele Chiriacu, dar a aflat-o sărăcită şi învechită. De altfel, acest aşezământ a avut parte, de-a lungul istoriei sale, mai mult de liniștea codrului și de sfinţenia locului și mai puțin de cele trebuincioase.

În timpul păstoririi starețului Vasian, cu multă osteneală și rugăciune, Schitul Pocrov a înflorit ca o primăvară. Biserica a fost înnoită, egumenia şi chiliile au fost reparate, iar pentru nevoile schitului s-a plantat o livadă de meri, s-a săpat iaz pentru pește, s-a format o vestită prisacă. Pentru primirea închinătorilor s-a ridicat un arhondaric nou, unde găseau găzduire toţi cei care ajungeau la schit. Iar cei câţiva pustnici care se nevoiau în pădurile din jurul schitului erau nelipsiți de dragostea părintească a starețului Vasian, pentru că el se îngrijea de tot ceea ce aceștia aveau nevoie.[4]

Părintele Vasian era ca o albină harnică, alergătoare, trudnică, pentru a pregăti şi a încărca fagurii vieţii pentru alţii. Despre sufletul de aur al părintelui de la Pocrov se dusese vestea în toate satele dimprejur, dar şi mai departe. Era duhovnicul tuturor. Mulți dintre cei săraci şi împovăraţi de necazuri alergau la el căutând mângâiere, ȋncă și oameni de seamă – boieri, demnitari, profesori – urcau la Pocrov ca să-şi descarce sufletele de păcate şi să plece cu ele uşurate. Îl vedeau pe bătrânul Vasian ca pe un Avraam biblic, pentru că îi întâmpina pe toți cu o dulce ospitalitate, mai întâi izvorâtă din blândețea vorbelor și împlinită mai apoi cu bucatele întinse sub umbra stejarului de la Pocrov.[5]

Printre cei care s-au aflat sub povățuirea părintele Vasian a fost și Nicolae Munteanu, Patriarhul Nicodim de mai târziu, care și-a purtat pașii la Pocrov încă din copilărie, el fiind de loc din satul nemțean Pipirig. Starețul, remarcându-i vioiciunea și râvna, se ruga în taină Domnului să-i deschidă tânărului calea către învățătura cea bună a Teologiei. Sosind timpul să învețe carte, l-a trimis pe cheltuiala sa la cursurile școlii primare din Târgu Neamț, iar apoi la Seminarul „Veniamin” de la Socola (Iași). Într-o zi, auzind că Mitropolitul Iosif Naniescu este în vizită la Mănăstirea Neamț, părintele Vasian a coborât în marea lavră cu ucenicul său și înfățișându-se înaintea ierarhului de a cărui prețuire se bucura, l-a încredințat pe tânărul seminarist ocrotirii părintești a Părintelui Mitropolit, cu nădejdea că va fi de folos Bisericii lui Hristos[6].

După puternicul cutremur din anul 1862, care afectase grav Mănăstirea Neamț, starețul Timotei îl trimite pe egumenul Vasian de la Pocrov [7] la Constantinopol, împreună cu câțiva părinți, pentru a aduce plăcile de marmură cu care s-a pavat în anul 1883 biserica Înălțării Domnului [8].

Nescrise au rămas cele mai multe fapte bune ale cuviosului Vasian, însă el, dorind mai mult viața cerească, decât pe cea pământească, a primit abia la bătrânețe schima cea mare, după tradiția lăsată de Sfântul Pahomie. Printre alte nevoințe, schimnicul purta la gât, în taină, o cruce mare și grea din plumb, care mai apoi pentru multă vreme s-a păstrat în veșmântăria schitului.

În zori de zi, pe 3 aprilie 1903, cuviosul Vasian pășea smerit și bucuros în Împărăția lui Dumnezeu. A fost îngropat în dreptul sfântului altar, ca să mai audă cântarea Liturghiei pe care de-a lungul timpului au săvârșit-o și o vor săvârși monahii de la Pocrov.

Prin osteneala și activitatea sa de 52 de ani în ascultarea de egumen, Ieroschimonahul Vasian Panait este considerat al doilea mare ctitor al Schitului Pocrov.