A fost un preot mare între iudei, anume Eli (I Regi 2, 13 şi următoarele). Eli altminteri era vrednic şi bun, însă avea doi feciori foarte răi, pe care el nu i-a ţinut în frâu şi nu i-a domolit sau cel puţin nu făcuse aceasta cu destulă putere şi stăruinţă; căci el ar fi trebuit să-i frâneze, să-i gonească din casa sa şi în tot chipul să-i pedepsească, pentru ca să-i îndrepteze. Însă el numai îi îndemna şi se mulţumea a le da sfaturi blânde, zicându-le: nu faceţi, fiii mei, nu faceţi aşa, că nu bine aud eu de voi (I Regi 2, 25). Ce zici tu, Eli? Ei au cutezat împotriva lui Dumnezeu şi tu îi numeşti „fii ai tăi”? Ei nu vor să mai recunoască pe Făcătorul lor şi tu mărturiseşti încă înrudirea ta cu dânşii? De aceea zice Sfânta Scriptură: Eli nu a certat pe fiii săi (I Regi 3, 13). Căci când cineva îndeamnă simplu, aceasta nu este certare, ci trebuie a întrebuinţa un mijloc aspru şi tare, precum boala cere. Aşadar nu este de ajuns numai a spune copiilor greşalele şi a-i sfătui, ci trebuie a-i şi înfricoşa, spre a dezrădăcina obiceiurile cele rele de la început.

Însă tocmai prin aceea că Eli, deşi îndemna pe fiii săi, însă nu cu destulă stăruinţă, precum ar fi trebuit, prin aceea, zic, i-a dat în mâinile vrăjmaşilor. Ei au căzut într-o bătălie contra filistenilor şi fiindcă el n-a putut suferi auzirea despre aceasta, a căzut de pe scaunul său, şi-a frânt grumazul şi a murit. Vezi, că am avut dreptate când am zis că părinţii care nu-şi cresc copiii şi nu-i ţin întru cucernicie sunt adevăraţi omorâtori ai copiilor lor? Aşa a fost şi Eli omorâtorul fiilor săi. Adică măcar că vrăjmaşii au omorât pe fiii lui, totuşi el a fost vinovat de moartea lor, căci, prin lenevirea sa în creşterea lor, el le-a răpit ajutorul lui Dumnezeu şi prin aceasta i-a dat fără pază şi fără apărare omorâtorilor lor. Dar el a omorât nu numai pe fiii săi, ci şi pe sine însuşi. Aceeaşi soartă au încă şi acum mulţi părinţi. 

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la duminici şi sărbători, Editura Bunavestire, Bacău, 1997)