De vreo două săptămâni, Coaliţia pentru Familie şi Constituţie, un „organism care însumează asociaţii civice şi religioase”, a iniţiat o consultare publică, de anvergură naţională, „cu privire la starea familiei româneşti din zilele noastre”. Aşa cum se menţionează în declaraţia de intenţie, „consultarea urmăreşte să dea glas şi să identifice problemele cu care ne confruntăm ca membri ai familiilor noastre, nevoile pe care le resimţim, dar şi soluţiile concrete, realiste, raţionale pe care le preconizăm şi pe care le vrem asumate de cei care au fost investiţi cu putere de decizie. Răspunsurile vor fi analizate cu atenţie şi transpuse într-un set de propuneri legislative şi de politici publice, care să favorizeze cu adevărat instituţia familiei. Scopul final este alinierea politicului la revendicările legitime ale oamenilor care susţin, prin munca lor, statul în care trăim”.

Personal, mi se pare cea mai importantă dezbatere iniţiată în spaţiul public românesc, din 1990 încoace, întrucât familia este o instituţie cu impact în toate sferele vieţii sociale, de ea depinde însăşi vitalitatea unei naţiuni. Am să redau, de aceea, în spaţiul acestei rubrici, întrebările la care oricare cetăţean poate oferi un răspuns până pe 6 septembrie a.c., la adresa de email contact(at)coalitiapentrufamilie.ro: 1. Care sunt principalele atacuri la adresa familiei în societatea contemporană şi ce măsuri de protecţie propuneţi? 2. Cum poate fi încurajată constituirea familiilor? Ce măsuri de susţinere a familiilor deja existente consideraţi a fi oportune? 3. Credeţi că înscrierea actualei definiţii a familiei din Codul Civil în Constituţie ar contribui la întărirea instituţiei familiei? 4. Ce măsuri consideraţi esenţial a fi luate pentru protecţia, educarea şi dezvoltarea copiilor?

Din punct de vedere creştin, problema familiei nu este doar o chestiune de ordin social sau de altă natură, ci este una ce ţine de esenţa credinţei. Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt categoric în acest sens: „Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Timotei 5, 8). „Mai rău decât un necredincios” – înseamnă că e mai rău decât cel ce apostaziază (cel ce se leapădă de Hristos)! Explicaţia pentru această concepţie ar fi următoarea: cel ce doreşte să fie cu Dumnezeu, să se împărtăşească de iubirea Lui, nu o poate face decât iubind pe ceilalţi oameni. Este ceea ce ne învaţă Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4, 20). Iar dintre toţi oamenii, datoria noastră primă se îndreaptă către cel ce este „casnicul” nostru (sau „aproapele” nostru). Cu alte cuvinte, nu poţi spune că iubeşti pe Dumnezeu, că Îi urmezi Lui, dacă nu arăţi dragoste (purtare de grijă) în primul rând faţă de cei din casa ta, din familia proprie. Evident, grija aceasta nu merge până acolo încât, de dragul sau la cererea lor, să faci lucruri care să te rupă de Dumnezeu. Aceasta este o altă extremă, a celor ce apostaziază nu din negrijă (ca în primul caz), ci dintr-o grijă exclusivă pentru cei apropiaţi.

Este familia de azi în pericol? M-aş bucura să pot spune că nu. Din păcate, realitatea de zi cu zi este una din ce în ce mai nefavorabilă acestei entităţi vitale şi pentru naţiunea română, şi pentru Biserică. De aceea, devine o prioritate absolută pentru noi toţi identificarea tuturor mijloacelor şi a mecanismelor posibile – legale, sociale, financiare, educaţionale etc. – ce pot fi activate în sprijinul familiei. Iar pentru creştinul de azi, a se implica în această problemă este sinonim cu a mărturisi pe Hristos. A nu se implica („lasă că se ocupă alţii, eu nu mai am timp şi de asta...”), dimpotrivă, înseamnă a se autoexila în ceata necredincioşilor. Vremea cernerii!

P.S.: Articolul de săptămâna trecută, „Călugărul care frecventa prostituatele sau Adevărul din spatele ştirii”, a avut un impact oarecum neaşteptat, în sensul în care unii cititori s-au grăbit să concluzioneze că personajul despre care se face vorbire este un monah... din Iaşul zilelor noastre, cu numele Vitalie. Asta, deşi eu precizam, în partea a doua a articolului, că povestea, chiar dacă reprodusă în stilul presei contemporane, este veche de vreo 14 secole, iar acel salvator al prostituatelor este Sfântul Vitalie Monahul, prăznuit în calendarul ortodox pe 22 aprilie. Unii cititori au mers până acolo încât fluturau înaintea interlocutorilor ediţia din 29 august a „Ziarului de Iaşi”, ferm convinşi că în articolul meu este vorba despre un călugăr din ziua de azi, cu greu recunoscând, după ce acceptau să (re)citească ultimele paragrafe, că lucrurile nu stau deloc aşa cum cred ei. Reacţia unor astfel de persoane, nu puţine, îmi întăreşte şi mai mult convingerea că, hrănindu-se până la obezitate cu ştiri, omul contemporan şi-a pierdut ori şi-a atrofiat foarte serios discernământul, spiritul critic, capacitatea de a căuta adevărul, respectiv de a adera la Adevăr, teologic vorbind.