În Filocalie se povestește despre un bătrân virtuos că l-a vizitat odată un monah mai tânăr ca să primească sfat de la el. Atunci bătrânul a constatat că monahul nu cunoștea nimic despre rugăciune și din lucrarea lăuntrică ascunsă. L-a sfătuit în mod corespunzător și i-a zis să se roage cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Într-adevăr monahul era râvnitor și a ascultat sfaturile bătrânului. Se ruga spunând rugăciunea și încerca să-și păstreze curată inima de orice gând rău. A început să simtă mângâiere lăuntrică și odihnă și mare mulțumire duhovnicească, împreună cu dragoste și dor de Dumnezeu. Această stare era continuă, dar nu pentru un mare interval de timp. Când a început să piardă această mângâiere, a continuat să se roage și să se lupte, s-a dus iarăși, supărat totuși pentru ceea ce i se întâmpla, la avva Filimon și i-a spus despre starea lui. Atunci avva îi spune: Dumnezeu te-a învrednicit să primești cercarea mângâierii și a harismelor cerești ale rugăciunii. Acum însă trebuie să lupți cu răbdare, stăruință și osteneală, ca să primești la timpul potrivit pentru totdeauna aceste bunătăți pe care ți le-a arătat Dumnezeu” (Filocalia, vol. 2, p. 24). Dumnezeu nu vrea ca robii lui să fie fără de grijă în lupta duhovnicească în această viață vremelnică ca nu cumva să fie nepăsători și să cadă în cursele vrăjmașului. De aceea și Biserica noastră are slujbe mari, rugăciuni, plecări ale genunchilor, posturi, privegheri și alte nevoințe, încât și ispitele să le războim, dar și să lucrăm duhovnicește și să sporim întru cunoștința lui Dumnezeu. Întreaga noastră tradiție ne învață că lupta noastră duhovnicească este problema întregii noastre vieți, este lucrarea de mult timp. Dar tocmai de aceea are odihnă veșnică și adevărată. Și această odihnă o trăiește cineva și o simte în această viață și devine viața vieții lui, ba încă și în ceasurile de război și de ispite. Chiar în ceasul în care nevoitorul se întristează de strâmtorarea și apăsarea ispitelor simte că țâșnește în adâncurile ființei lui dumnezeieasca mângâiere și ajutorul și că gustă paradoxala și străina, totuși reala experiență a bucuriei-întristare.

Avva Isaac ne isptorisește că: „Sunt ispite ale prietenilor lui Dumnezeu, care sunt îngăduite de toiagul duhovnicesc cu scopul înaintării și sporirii sufletului, prin care se nevoiește, se încearcă și luptă sufletul. Acestea sunt următoarele: lenevirea, îngreunarea trupului, vlăguirea mădularelor, acedia (indiferența duhovnicească) confuzia minții, bănuiala de boală a trupului, tăierea nădejdii în Dumnezeu pentru un scurt interval de timp, întunecarea cugetului, lipsa ajutorului omenesc pentru câteva clipe, sărăcirea de cele necesare trupului și cele asemenea. De la aceste ispite dobândește omul suflet însingurat și neocrotit, inimă moartă pentru lume și smerenie. Din această stare încearcă cineva să ajungă la dorirea Plăsmuitorului Său. Și pe acestea toate Proniatorul le iconomisește în funcție de puterea și nevoia fiecăruia. Cu acestea sunt amestecare mângâierea și dificultățile, lumina și întunericul, războaiele și sprijinul (ajutorul) și ca să spună cineva pe scurt, strâmtorare și lărgime. Și acesta este semnul sporirii omului cu ajutorul lui Dumnezeu” (Cuvânt 46, op. cit. p. 193).

„Este fericit acela care face răbdare în ispite. Fiindcă după acestea va primi mare putere, zic Părinții. Totuși această luptă nu se termină imediat și în scurt timp. Nici harul nu vine odată pentru totdeauna să se sălășluiască în suflet, ci puțin câte puțin și încet-încet. Uneori ispită, alteori mângâiere. Și în această schimbare rămâne până la moarte. Și să nu așteptăm să fim sloboziți de aceasta desăvârșit în această viață, nici să aflăm acum desăvârșită mângâiere.” (Avva Isaac, Cuvântul 77, op. cit., p. 233).

Sfinții părinți de vorbesc mai mult despre războiul ispitelor și osteneala nevoinței și mai puțin despre bunătățile și bucuriile Împărăției cerurilor, fiindcă ei știu că noi, oamenii, vrem repede și cu ușurință să ajungem la ceasul Învierii, trecând repede sau sărind peste durerea Crucii.

Domnul este Învățătorul, singurul care ne învață, ne povățuiește corect și mântuitor în viață, prin Cuvântul Lui și viața Lui. Prin smerenia Lui, răbdarea Lui, greutățile pe care a primit să le treacă pentru a ne da nouă postul Lui de patruzeci de zile, rugăciunea Lui, patimile și batjocurile pe care le-a răbdat și în final înfricoșătoarea Cruce și moarte cu încununarea mântuitoarei Lui Învieri, devine unicul nostru Învățător. Și toți sfinții Bisericii noastre, ucenici autentici ai Mântuitorului, prin cuvintele și viața lor, nu fac nimic altceva decât să ne ofere o tâlcuire corectă, o explicație și o aplicare practică a acestei unice învățături a Domnului nostru.

Învierea Domnului, Cuvântul Lui „De acum veți vedea cerurile deschise și pe îngerii lui Dumnezeu urcând și coborând peste Fiul omului” (Ioan, 1, 52), Schimbarea Lui la față pe muntele Tabor și priveliștea slavei Lui dată ucenicilor Lui, ne arată bucuria și slava ucenicilor Mântuitorului tuturor epocilor, care începe din această viață ca să se întregească în cealaltă, fără să aibă sfârșit.

Numai când cineva va dobândi această bucurie cerească care provine din vederea slavei lui Dumnezeu, poate în realitate să înlăture și să depășească și să biruiască cu adevărat bucuriile și plăcerile lumii acesteia și să perceapă minciuna și înșelarea și nimicnicia ei.

„Așa cum acela care nu a văzut cu ochii lui soarele nu poate să povestească altuia numai din ceea ce a auzit strălucirea lui, ba nici el însuși nu o simte, la fel și cel ce nu a gustat în sufletul lui dulceața lucrărilor duhovnicești” (Avva Isaac, Cuvântul 23, op. cit. p. 99).

(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)